Jugul lui Hristos (Joi, săptămâna a IV-a după Rusalii)

de | iul. 15, 2021

Evanghelia zilei: Mt 11, 27 – 30

Zis-a Domnul ucenicilor Săi: toate-Mi sunt date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cu­noaşte nimeni, decât numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi po­vara Mea este uşoară.

Jugul lui Hristos

A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a dobândi viaţa veşnică, după cuvântul Domnului Hristos cuprins în Evanghelia după Ioan:

„Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In 17, 3).

Numai prin descoperire dumnezeiască ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui. Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu nu i s-ar fi descoperit sau re­velat, omul n-ar fi putut să-L cunoască.

Căile de cunoaştere prin care se realizează această descoperire dum­nezeiască sunt calea naturală şi calea supranaturală.

Calea naturală se numeşte aşa fiindcă pleacă de la noi spre Dumnezeu, adică de la observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea, toate considerându-se ca avându-şi ultima cauză în lucrarea lui Dum­nezeu. Pe această cale naturală au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu toţi înţelepţii păgâni: Aristotel, Pitagora, Platon, ca şi înte­meietorii de religii, cum sunt Zoroastru, Buddha, Mahomed, ş.a. Tot pe această cale de cunoaştere s-au convins de existenţa lui Dumnezeu şi unii învăţaţi moderni: Newton, Kepler, Pasteur sau unii filosofi, precum: Descartes, Kant, Hegel, Pascal ş.a.

Calea supranaturală de cunoaştere se mai numeşte şi cunoaştere tainică, mistică. Ea este cunoaştere prin descoperire divină, care pleacă de la Dumnezeu spre noi. La această cale supranaturală a făcut referire Domnul Hristos atunci când a spus:

„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cu­noaş­te nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Mt 11, 27; Lc 10, 22).

Pentru ca Dumnezeu să ni se descopere trebuie să ne curăţim tru­purile şi sufletele. Dacă definiţia cunoştinţei, potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, este „a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu, definiţia curăţiei este „să avem sim­ţirea pururea lipită de Dumnezeu”.[1]

Teologia, înainte de a fi o ştiinţă despre Dumnezeu, este vorbirea cu şi des­pre Dumnezeu, vorbire care se bazează pe cunoaşterea şi sim­ţirea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui. Înainte de a vorbi cu şi despre Dumnezeu omul trebuie să facă legătura cu El. Nu putem vorbi despre Dumnezeu dacă nu suntem în relaţie cu El. „Dacă eşti teolog îndeamnă Evagrie Ponticul –, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”.[2] Fără rugăciune nu putem intra în legătură cu Dum­nezeu, de aceea înainte de a vorbi despre Dumnezeu trebuie să vorbim cu El prin rugăciune.

Explicând epistolele Sfântului Ioan Teologul, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele:

„Dumnezeu nu Se face cunoscut decât dacă trăim noi înşine iubirea Lui ca a noastră, ca inimă a inimii noastre, ca şi conştiinţă a conştiinţei noastre; altfel zis: Hristos nu Se lasă recunoscut decât celui ce trăieşte în El şi ajunge în El. Întâi de toate, pe calea Sfintelor Taine şi a sfintelor virtuţi, omul «intră» în Hristos şi ajunge să fie hristos, iar mai apoi trăieşte, fără încetare, prin El şi datorită Lui şi se face hristos.

Cunoaşterea cea mai deplină şi mai reală, singura cunoaştere cu putinţă a lui Hristos, nu poate veni decât din devenirea-întru-Hristos, din faptul de a ajunge să fii hristos, din urmarea lui Hristos. Căci doar dacă «umblăm precum Acela a umblat” e cu putinţă să ajungem ca El.».”.[3]

Cel care-L urmează pe Hristos îi odihneşte pe oameni; este ase­me­nea lui Hristos blând şi smerit cu inima:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi ju­gul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.” (Mt 11, 28 – 30).

Astăzi, termenul jug şi semnificaţia sa nu mai sunt de actualitate. De o bună bucată de timp, cei ce lucrează pământul nu mai folosesc ju­gul; bunicii cultivato­rilor noştri de astăzi au înlocuit faimosul jug de lemn cu hamuri de piele în aşa fel încât dobitoacele să poată să tragă plugul fără constrângeri excesive. În jug, capul animalului era aplecat spre pă­mânt şi, astfel, devenea mai ascultător. Cuvântul jug a rămas pentru a in­di­ca o condiţie de oprimare, un norod constrâns să asculte fără să poată să-şi ridice capul.[4] Dar chiar în libertate, viaţa pentru unii este un jug, o povară insuportabilă. Şi aceasta datorită păcatului.

Spune Domnul Hristos:

„Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.” (In 8, 34).

Păcatele apasă. Dar cum să ne imaginăm această apăsare? Adam, adică omul creat de Dumnezeu, privea spre cer; în toate lucrurile pămân­teşti vedea imaginea realităţilor cereşti, iar natura era pentru el şcoala duhului. Păcatul l-a constrâns însă să privească în jos şi să vadă lucruri care nu servesc la înălţarea minţii şi care reprezintă o apăsare pentru el.[5] După Adam, toţi cei care săvârşesc păcatul au această gârbovire a su­fletului şi implicit a trupului.

Spre deosebire de jugul păcatului, jugul lui Hristos este eliberator; aşa le spunea Mântuitorul iudeilor care crezuseră în El:

„Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (In 8, 31 – 32).

Epitrahilul preotului, veşmântul preoţesc fără de care nu se poate săvârşi nici o slujbă bisericească, face trimitere la jugul lui Hristos. Este în aşa fel con­fecţionat încât seamănă mult cu faimosul jug de lemn. Deosebirile sunt însă esenţiale:

  1. Jugul lui Hristos, simbolizat prin epitrahil, se atârnă de gât, dar este lăsat în faţă, nu în spate.
  2. Prin jugul lui Hristos nu suntem înrobiţi, ci eliberaţi; mai mult, Hristos ne poartă povara.
  3. Purtând jugul lui Hristos avem demnitate, putem sta privind la cele înalte, pentru că acest jug nu gârboveşte.

La săvîrşirea Sfintelor Taine, mai ales la Spovedanie şi Maslu, preo­tul aşază epitrahilul pe capul celor cărora li se administrează taina. Se întâmplă însă ceva cu totul deosebit, la Maslu de obşte, când credincioşii care nu pot veni în faţă din pricina mulţimii se ating unul de altul, într-o atingere sfântă, punând fiecare mâna pe spatele celuilalt. Prin această atingere fiecare îşi manifestă dorinţa de a fi părtaşi jugului lui Hristos, care tămăduieşte şi eliberează.

[1] SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII, Definiţii, 5, 8, în Filocalia 1, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 412 – 413.

[2] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în 153 de capete, 60, în Filocalia 1, p. 112.

[3] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 49.

[4] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 214.

[5] Ibidem, p. 215.

Meditație la Evanghelia zilei
Meditație la Evanghelia zilei
Jugul lui Hristos (Joi, săptămâna a IV-a după Rusalii)
Jugul lui Hristos (Joi, săptămâna a IV-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Evlavia creștină

Evlavia creștină

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Un om evlavios este un om ce își măsoară faptele, cuvintele și gândurile spre a plăcea lui Dumnezeu întru toate. Omul evlavios este, fără de îndoială, un om religios, un om...

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia este un model pentru orice mamă creștină. Ea este pomenită în calendarul creștin în data de 17 septembrie, alături de cele trei fiice ale sale. Sofia era o tânără creștină care trăia în Italia, la Roma, în timpul împăratului păgân Adrian (117-138). S-a...