Săptămânile trecute, l-am întrebat pe unul dintre părinții catedralei noastre, cum este mai important să fim în viață, inteligent sau bun la suflet?
Evident, mă așteptam la un răspuns care să încline aproape total înspre bunătate, dar fără să stea pe gânduri și cu un zâmbet larg, părintele, mi-a răspuns scurt, înțelept. Lăsându-mă pe moment încântat uimită în fața acestei opțiuni la care eu nu mă gândisem aproape deloc, apoi, firește, m-am aplecat puțin asupra răspunsului, și cred că am înțeles de ce această alegere.
Pentru că numai la adăpostul întelepciunii, omul poate fi echilibrat și poate păstra măsura tuturor lucrurilor. Nici bunătatea și cu atât mai puțin inteligența nu ne feresc de excese sau de tot felul de exagerări, ba poate că uneori chiar dimpotrivă.
Iată de ce la toate popoarele lumii, din toate timpurile și din toate locurile, înțelepciunea este o virtute atât de prețuită.
Să revenim, așadar, la zestrea de înțelepciune națională și universală pentru a ne reaminti împreună de câteva dintre valorile morale eterne care vor defini pretutindeni și în toate timpurile condiția umană, dar nu în ultimul rând, și pentru a ne binedispune în compania unor maxime, a unor aforisme rămase celebre de-a lungul vremii precum și în compania unor savuroase proverbe românești și universale.
Mă voi opri în cele ce urmează la unul dintre cele mai frumoase basme culte ale literaturii noastre, care nu mai are nevoie de nicio altă prezentare: Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă.
Despre Creangă știm cu toții că și-a presărat opera cu nestemate ale înțelepciunii populare de tipul proverbelor și zicătorilor pentru a susține atât oralitatea, cât și autenticitatea stilului său.
Am ales un astfel de exemplu amuzant și plin de înțelesuri care apare mai pe la începutul basmului, imediat după ce fratele cel mare al lui Harap Alb eșuează în încercarea lui de a moșteni tronul unchiului său care nu avea băieți.
După ce se sperie de tatăl său deghizat în urs care îl supune unei probe a curajului pe care o ratează, fiul cel mare revine urgent acasă, spunând convins că lui nu-i mai trebuie nici o împărăție. Tatăl său, împăratul, nu se întristează atât pentru eșecul fiului la care se aștepta de altfel, cât mai ales pentru lipsa lui de maturitate și pentru incapacitatea de a își cunoaște propriile puteri și limite. Fiind însă un părinte iubitor, căruia îi este milă de neputința copilului său, dar și un bun pedagog, el încearcă să-l aducă la realitate, rezumând toată situația printr-o expresie proverbială cu un accentuat iz popular: se vede lucru că nici tu nu ești de împărăție, nici împărăția pentru tine.
Umorul popular caracterizează astfel o situație etern valabilă și omniprezentă a omului care se înhamă adesea la sarcini ce îi depășesc, puterile și-l împing inevitabil spre eșec în fața eșecului. Evident, de cele mai multe ori, noi, oamenii, avem foarte adesea atitudinea fiului cel mare al craiului. Nu căutăm să ne descoperim greșeala și neputința, pentru a le corecta, ci alergăm mai curând după explicații, după justificări și, eventual, după vinovați.
Așadar, ca să concluzionez în același stil, nu-mi rămâne decât să mai spun cât de fin și de amuzant, făcându-ne să zâmbim, cel puțin dacă nu chiar să râdem, ne spune Creangă prin glasul personajului său, ce important este ca la locul potrivit să se afle întotdeauna un om la fel de potrivit.
AUTOR: Profesor Cristina Popescu
