Într-un sat îndepărtat de munte trăia un bărbat pe nume Chiriac, trecut prin viață, căruia nu-i puteai schimba părerea, indiferent că avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea să creadă Chiriac era cum icoanele pot să plângă. Spunea el „icoanele sunt făcute din lemn mort, nu au apa în ele să plângă”. Deși auzise de la mai mulți cunoscuți despre aceste icoane făcătoare de minuni, unii dintre ei care chiar fuseseră martorii acestor minuni, Chiriac nu putea să creadă și pace.
În satul lor fusese o biserică mică de lemn care arsese într-o noapte, iar acum se construia una mai mare și mai frumoasă. Tot ceea ce mai rămăsese din vechea biserică era o mică icoană de lemn, a Maicii Domnului, veche de când lumea, despre care se spunea că este făcătoare de minuni pentru că scăpase din acel incendiu. Chiar dacă bărbatul ajuta la construirea bisericii noi și-și petrecea mai tot timpul în preajma icoanei, care fusese adusă în noua biserică, nu credea în minunile pe care le putea face și se uita ciudat la cei pe care îi vedea venind să se închine la icoană sau îi aduceau flori Maicii Domnului.
Într-una din zile, deși era sărbătoare, Chiriac lucra în interiorul bisericii hotărât să-și termine munca. Era singur înăuntru, și deși mulți îl sfătuiseră să nu mai lucreze că îl va vedea Maica Domnului și-l va pedepsi, nu ascultă de nimeni și-și continuă lucrul, bombănind întruna. La un moment dat, prin acoperișul bisericii care nu era încă terminat, începu să plouă. Și ploua așa de tare cum nu se mai văzuse niciodată. După câteva minute ploaia se opri și deși bărbatul reușise să se adăpostească de ploaie, pe jos, în biserică, era plin de apă. Supărat de această întâmplare, Chiriac vru să se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni în jur.
Uitându-se apoi spre icoana Maicii Domnului observă că aceasta era acoperită de mici stropi de apă care semănau cu niște lacrimi. Sigur că în sfârșit a găsit misterul acestor icoane făcătoare de minuni, fugi repede la un muncitor care locuia în apropiere să-i spună ce a aflat. Dar când Chiriac îi spuse ceea ce aflase și că ploaia umpluse biserica de apă, bărbatul începu să râdă de el, spunând că Chiriac a înnebunit. Dar văzând bărbatul că acest Chiriac vorbește serios, îi spuse că nu este posibil ceea ce spune el, pentru că în sat nu mai plouase de câteva săptămâni.
Bărbatul se duse cu Chiriac în biserică să vadă cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Când ajunse în biserică bărbatul văzu într-adevăr că pe chipul Maicii Domnului apăruseră lacrimi, dar nu văzu pic de apă în jur și neputându-și ascunde bucuria, începu să se închine și să se roage la icoana făcătoare de minuni. Chiriac rămase mut de uimire, iar bărbatul îi spuse că acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel să nu mai lucreze în zilele de sărbătoare și să se facă un om mai credincios.
Povestire inclusă în cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010
