1. Mama în trecut

Sfântul Apostol Pavel, scriindu-i lui Timotei, face o constatare care rămâne valabilă și astăzi: „Îmi aduc iarăși aminte de credința ta neprefăcută, care, precum s-a sălășluit întâi în bunica ta Loida și în mama ta Eunichi, tot așa sunt încredințat că și întru tine (2 Timotei 1, 5). Sursa credinței lui Timotei? Bunica și mama!

Am putea lua și alte exemple scripturistice, din Vechiul Testament, dar ne oprim la Moise și la cei șapte frați Macabei. Mama l-a salvat pe Moise când, născându-se, pentru a-l ține în viață, l-a pus într-un coș de papură și i-a dat drumul pe Nil (Ieșire 2, 1-5). Iar mama celor șapte frați Macabei, care au fost martirizați, când s-a ajuns la al șaptelea și-l ademenea Antioh să se lepede de credință, i-a zis: „Fiule, fie-ți milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni și te-am alăptat trei ani și te-am hrănit și te-am adus la vârsta aceasta și te-am crescut, purtându-te în brațe. Rogu-te, fiule, ca la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta…” (2 Macabei 7, 27-28). Și a fost ucis și el.

Iar exemplul absolut, deși Fiul este Dumnezeu și Om, este cel al Maicii Domnului. Prin inima ei a trecut sabie. Ne relatează Sfântul Ioan că „stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 25-27).

În prima perioadă creștină, mamele sfinte au făcut o misiune de excepție. Sufletul Sfântului Vasile cel Mare „încă din copilărie a fost format de Macrina, bunica lui, și Emilia, mama sa”^[1].  Sfințenia s-a învățat în casa lor binecuvântată și au transmis-o și altora.

Ce să mai spun de mama Sfântului Ioan Gură de Aur? Văduvă fiind, Antusa și-a dăruit întreaga ei ființă fiului ei. Când era ca Sfântul Ioan să se călugărească, „a început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile, povestește Sfântul Ioan Gură de Aur. Plângând mi-a grăit așa: «Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însușiri al tatălui tău. Așa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nașterii tale și te-a lăsat orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme… Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuiește alături de mine…”^[2].

Mama fericitului Augustin, cu rugăciunile și lacrimile ei, l-a adus pe acesta la o viață sfântă. Ne-o spune el personal: „Și ai trimis mâna Ta din înălțime și din acest întuneric adânc ai scos sufletul meu, când pentru mine plângea înaintea Ta, mama mea, credincioasa Ta, mai mult decât plâng mamele înmormântarea timpurilor noastre. Căci ea vedea moartea mea, o vedea prin credință și spiritul pe care îl avea de la Tine, și ai auzit-o, Doamne. Ai auzit-o și nu ai disprețuit lacrimile când udau pământul sub ochii ei, în orice loc al rugăciunii, ai auzit-o!”^[3].

Cred că, într-o lume ce se secularizează, am avea nevoie de astfel de mame, care să-i poată face pe copiii lor să fie preocupați de cele spirituale. Preocupările lor inteligente, nu tracasante, i-ar determina pe tineri să aibă și ei o asemenea atitudine.

Și pe alte tărâmuri spirituale s-a făcut elogiu mamei și importanța pe care ea o are pentru viața duhovnicească a lumii. Este foarte cunoscută în acest sens cartea Mama scrisă de episcopul Ioan Suciu. Zice el că „lumea întreagă, amenajarea foișorului lui Solomon de lângă lacul Vitezda, este plină de vieți mutilate sau neisprăvite sau rătăcite. Parabola Samariteanului Milostiv este parabola maternității universale. În lume sunt mulți care trec din Ierusalim înspre Ierihon și «cad între tâlhari» care-i jecmănesc și-i bat crunt. Toată această lume de trupuri și suflete chinuite strigă după Mamă. Iar iubirea curată face din fiecare femeie o mamă, iubirea carității ce slujește și se dăruiește. Căci rolul femeii – și astăzi maternitatea spirituală, universală – aici pe pământ: este să răscumpere prin iubire”^[4]. 

Teologul Paul Evdokimov a scris în perioada comunistă o carte întreagă^[5] dedicată mamei în special și femeii în general. În Rusia sovietică, dar și în celelalte țări comuniste, atunci când Biserica era prigonită și religia scoasă din școală, mama în special și familia în general au salvat spiritualitatea creștină.

Părintele profesor Ioan Ică jr. ne pune la îndemână o lucrare de excepție referitoare la Maica Domnului^[6]. Sigur că această lucrare se referă la Maica Sfântă, dar atinge și problema maicilor noastre, în general. Oricum, sfintele femei și-au avut rolul lor de excepție în spiritualitatea ortodoxă.

Nu numai teologii au fost preocupați  de familie și de rostul mamei, dar, și pedagogi de prestanță au abordat acest subiect. Pestalozzi are o carte intitulată „Cum își învață Gertruda copiii”. Și sublinierea pe care o face este: „Am crezut în mama mea; inima ei mi-a arătat pe Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeul inimii ei. Nu cunosc alt Dumnezeu decât Dumnezeul inimii mele, și mă simt om numai în credința pe care o am în Dumnezeul inimii mele. Dumnezeul minții mele este un Dumnezeu fals, mă pierd adorându-l; Dumnezeul inimii mele este Dumnezeul meu, mă înalț în dragostea lui. Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale, și eu l-am găsit în supunerea mea către tine! Mamă, mamă, dacă eu Îl uit pe Dumnezeu, te uit pe tine”^[7].

Și venind în România îl cităm pe Ion Creangă: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte: și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omu ce-i bine și ce-i rău”^[8].

Rolul mamei este esențial în educarea copiilor, fără să neglijăm nici rostul Bisericii și al orei de religie, și cu cât vom avea mame multe iubitoare de Hristos, putem nădăjdui în buna formare a tinerelor generații.

2. Mama astăzi

În societatea tradițională multe femei și mame aveau atitudinea femeilor pe care le-am amintit. Din nefericire, într-o societate care se laicizează sunt tot mai multe cazurile în care femeile, mamele, neavând ele însele o viață spirituală nu-i învață nici pe copii.

Cu simțul lui de un umor amar, Caragiale, în mod profetic scria: „Filosofia noastră ne pune mai presus de nevoia rugăciunii! Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft! Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinții noștri care le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nicio cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni. Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe care, după cerințele progresului, să se zidească hoteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț! Și nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicol. E destul că biserica e tolerată!”^[9].

Credem că în România încă multe mame n-au ajuns în această stare de spirit și că sunt foarte multe familii în care copiii primesc o educație creștină. Este drept că nu întotdeauna părinții abordează subiecte legate de intimitatea tinerilor. Referitor la sănătatea tinerilor s-au scris cărți, nu toate de pe poziții creștine, dar ele îi ajută pe tineri să fie morali și conștienți de importanța sănătății.

Una dintre ele zice că „este necesar să se facă eforturi începând cu etapa prenupțială, preconcepțională, să fie cunoscute și corectate toate tulburările prepuberale, să fie situată toată activitatea aceasta în cadrul social al zilelor noastre, reușind astfel să aducem preocupările profilactice ale obstreticii și ginecologiei într-o etapă corespunzătoare nivelului teoriei actuale a medicinii și în acord cu progresul general”^[10]. În acord cu morala creștină, zicem noi.

Siturile de pe internet îți pot face multe propuneri. Noi, și părinții tăi, te sfătuim să fii selectiv. Și cu riscul de a fi socotiți depășiți, ți-l cităm pe Sfântul Pavel: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (1 Timotei 4, 12).

Iar părinților le spunem: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Ani de zile, în perioada comunistă, s-a luptat oficial împotriva educației religioase și, totuși, din onestitate, unii autori au recunoscut că „religia nu reprezintă întotdeauna «o rămășiță», ci o formă de existență spirituală care, deși nu corespunde nivelului actual al cunoașterii științifice și al cerințelor de dezvoltare a societății, are totuși rădăcini profunde cu puternice repercusiuni asupra vieții acestor indivizi a tipului de comportament etnic și practic social”^[11].

Atunci se lupta deschis împotriva spiritualității, mamele au salvat cât au putut. Acum nu se luptă deschis, dar indiferența este mare, și noi, cei atinși de aripa spiritualității, suntem datori să-i educăm în spirit creștin pe tinerii noștri.

Când s-a scos religia din școală, au fost tracasați și hăituiți părintele Mucenic Liviu Galaction Munteanu și părintele Ioan Bunea. Vă dau doar două citate din cartea părintelui Răzvan Perșa. La interogatoriul din 8 decembrie 1958, părintele Mucenic Liviu Galaction Munteanu este întrebat: „Ți s-a prezentat ordonanța de punere sub învinuire prin care ți s-a adus la cunoștință că ești învinuit de a fi inițiat, redactat și difuzat protopopiatelor din subordine o propagandă analitică privind catehizarea elevilor de la cursul elementar pe anul 1958-1959, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 209, punctul 2, alineatul ultim din Codul penal al R.P.R. Ce ai de declarat față de învinuirea care ți s-a adus?”^[12].

Sau în ce-l privește pe părintele Ioan Bunea citim: „Materialele de anchetă îl demască pe Bunea Ioan, că în luna august 1958, la cererea numitului Munteanu Galaction Liviu, a redactat o programă analitică pentru a se trece pe baza ei la catehizarea elevilor de la cursul elementar pe anul școlar 1958-1959. Această programă a fost multiplicată și difuzată preoților de pe raza regiunii Cluj, pentru a fi aplicată. De asemenea, Bunea Ioan, nutrind sentimente anticomuniste, fasciste și legionare a colecționat și deținut la locuința sa până în februarie 1959, când a fost arestat, materiale propagandistice cu caracter anticomunist, legionar și naționalist, cum ar fi «Gândirea» și «Viața Ilustrată», broșuri, articole decupate din ziare…”^[13].

Părintele Mucenic Liviu Galaction Munteanu a murit la Aiud, fiind chinuit grozav, în anul 1961 și a fost înhumat pe „Râpa Robilor”. Iar părintele Ioan Bunea, la a cărui înhumare am fost prezent, a murit în anul 1990. Mamelor din vremea respectivă pe bună dreptate li se poate aplica sintagma titlului cărții lui Paul Evdochimov „Femeia și salvarea lumii”, pentru că ele au salvat o spiritualitate.

3. Confruntarea familiei cu veacul actual ce se secularizează

Câtă vreme am fost ținuți în ghetoul comunist ne închipuiam că viața spirituală, dincolo de Cortina de fier, este prosperă. Și lucrurile nu stăteau chiar așa. Acum libertatea e prezentă și tare am dori ca în această atmosferă lucrurile spirituale să meargă foarte bine.

Și-mi aduc aminte că-n primăvara lui 1990 a și fost un val de oameni care au umplut Biserica. Dar, încet, încet, s-au retras în indiferența lor. Nu s-au golit bisericile. Sunt și oameni credincioși. Dar este o realitate în România și anume: la recensământ, marea majoritate dintre ei au declarat că au o credință. Însă prezența la biserică este, așa cum o spun statisticile, de 10%. Poate că nu mereu aceeași, s-or fi mai rotind, dar tare am dori ca prezența la Liturghie să fie duminica mai mare.

Este adevărat că sunt zone și zone. Dar în fața lui Dumnezeu, toți au aceeași valoare. Așa că este pus la încercare simțul nostru misionar. Sfântul Apostol Pavel zice: „Să luăm seama unul altuia, să ne îndemnăm la dragoste și fapte bune. Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult cu cât vedeți că se apropie ziua aceea” (Evrei 10, 24-25).

Și apoi tot mama, femeia, familia, au un mare rol în a ține flacăra aprinsă. Nu putem uita că și mamele tinere trăiesc în acest veac. Ar trebui ca noi, cei ce suntem considerați că ne preocupăm de spiritualitate, să avem la îndemână mijlocele trebuitoare acestor vremuri.

Este observat și acest lucru: pe copiii mai mici ușor îi ducem la biserică. Dar pe adolescenți, pe studenți, mai greu. Și pentru ei ar trebui să avem mijloacele necesare. Peste toate, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, dacă noi, cei preocupați, avem o viață de rugăciune.

Oricum, Hristos va reveni și-l va judeca pe fiecare după viața lui spirituală, după faptele sale. „Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

^[1] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 10.

^[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 9.

^[3] Fericitul Augustin, Scrieri alese, E.I.B.M.B.O.R., București, 1985, p. 98.

^[4] † Ioan Suciu, Mama,  Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2002, p. 20.

^[5] Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București, 1995.

^[6] Diac. Ioan Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX, Editura Deisis, Sibiu, 2008.

^[7] J. H. Pestalozzi, Cum își învață Gertruda copiii, Editura Didactică și pedagogică, București, 1977, p. 133.

^[8] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri.

^[9] Ion Luca Caragiale, Nimic fără Dumnezeu, Editura Anastasia, 1997, p. 69.

^[10] Prof. dr. Ioan Vințu, Adolescentul de azi, familia de mâine, Editura Dacia, Cluj, 1973, p. 11.

^[11] Nicolae Tue, Cartea băieților, Editura Politică, București, 1975, p. 246.

^[12] Pr. Răzvan Perșa, Părintele Liviu Galaction Munteanu. O biografie documentată, Renașterea, Cluj-Napoca, 2025, p. 606

^[13] Ibidem, p. 643.