Pe lângă latura dogmatică şi liturgică, viaţa în Hristos are şi o pronunţată componentă morală, aici înţelegând nu doar aspecte legate de conduită sau norme de comportament, ci tot ce presupune noţiunea de spiritualitate. Părinţii neptici au avut în vedere în acest sens dinamica despătimirii (conştientizarea păcatului, lupta cu gândurile, exerciţiile ascetice pentru stăvilirea patimilor) şi dobândirea virtuţilor, ca elemente definitorii pentru calea făptuirii (praktike, cum e numită de unii autori) ca etapă în urcuşul spre desăvârşire.
Teolog speculativ redutabil, teoretician şi sistematizator în nenumărate probleme ale dreptei credinţei, dar şi un mistic în sensul deplin al cuvântului, Sf. Maxim Mărturisitorul a fost preocupat, mereu, de nevoinţa creştină, de aspectul practic al credinţei, de fiecare dată când aborda chestiunile delicate şi greu de înţeles ale doctrinei. Scrierile sau tratatele sale au şi importante semnificaţii ascetice, fie că vorbim de Cuvântul ascetic, fie că vorbim de centuriile sale gnostice sau despre dragoste, sau de Quaestiones et Dubia, de Răspunsuri către Talasie, de epistole sau tâlcuiri la Tatăl nostru şi la Psalmi, de Mystagogia sau chiar de Ambigua. Din acest noian de scrieri, toate cu un conţinut teologic dificil, Părintele Stăniloae le-a ales pe cele cu relevanţă duhovnicească pentru a le insera în ediţia românească a Filocaliei, ceea ce conferă acestei ediţii o notă aparte în raport cu cea greacă.
În viziunea sfântului Maxim, omul a fost menit vieţuirii cu Dumnezeu, ceea ce ar însemna starea lui naturală, sau conform firii. Atunci este omul raţional când înţelege şi trăieşte potrivit cu rostul sau raţiunea firii lui. Păcatul înseamnă întotdeauna o despărţire a voinţei omului de raţiunea firii. De aceea patima este iraţională şi împotriva firii. Dimpotrivă, virtutea înseamnă un acord între voinţa omului şi raţiunea firii lui. Virtuţile exprimă comuniunea omului cu Dumnezeu, o împărtăşire de El, şi implică din partea lui un efort dificil şi permanent. „Domnul e de faţă prin virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu preţuieşte întru nimic, virtutea e departe” (A doua sută a capetelor gnostice, 58).
În învăţătura despre virtute, Sf. Maxim urmează teoriile predecesorilor săi, cu precădere a lui Evagrie Ponticul, predecesori care au preluat în linii mari, adaptând-o, aretologia clasică, fie platonică, fie aristotelică, fie stoică. Şcoala alexandrină, prin Clement Alexandrinul, Origen, apoi tradiţia capadociană şi, prin ei, Evagrie, au preluat de la Platon teza structurii tripartite a sufletului. Potrivit lui Clement Alexandrinul (Stromata V, 80,9), de pildă, sufletul este alcătuit din partea intelectuală sau raţională (to noeron), partea irascibilă sau a iuţimii (to thymikon) şi partea concupiscentă sau poftitoare (to epithymitikon), o idee canonizată în spiritualitatea răsăriteană şi regăsită frecvent în scrierile ascetice. Conform lui Evagrie există o ierarhie a patimilor (fiecare din ele aferentă uneia din cele trei părţi ale sufletului), aşa cum există şi o ierarhie a virtuţilor. Sf. Maxim preia ideea lui Evagrie, şi în concepţia lui această ierarhie a virtuţilor este alcătuită din nepătimire, nădejde, îndelungă răbdare, înfrânare, frica lui Dumnezeu, credinţa, peste care tronează dragostea (Întâia sută a capetelor despre dragoste, 2-3). Dragostea este scopul vieţii creştine şi ţel final al vieţii practice. Virtuţile concură la dobândire ei. „Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască” (Întâia sută a capetelor despre dragoste, 11).
Dacă patimile omului sunt expresia manifestării unei părţi a sufletului, în mod similar virtuţile corespund uneia din cele trei părţi ale sufletului şi vin ca un antidot împotriva patimilor. Şi precum desfrânarea sau lăcomia manifestă o deviere a funcţiei concupiscenţei, înfrânarea ca virtute se opune acestora şi aşază pe făgaşul firesc manifestarea acestei părţi a sufletului. La fel, mânia, întristarea sau akedia arată o maladie a irascibilităţii ca funcţie a sufletului. Blândeţea, facerea de bine, răbdarea, ca virtuţi, contribuie la vindecarea iuţimii. De asemenea există patimi ale părţii cugetătoare, ca şi virtuţi opuse lor. Virtuţile practice sunt considerate corespondentele pozitive ale patimilor aferente diferenţierii trihotomice a sufletului. În acelaşi sens, Sf. Maxim deosebeşte între virtuţi ale trupului şi virtuţi ale sufletului. „Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui, şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelungata răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare” (A doua sută a capetelor despre dragoste, 57). Câteva sentinţe maximiene au în vedere smerenia, numită temelia tuturor virtuţilor; ea se opune diferitelor forme de mândrie ca patimi ale minţii. „Smerita cugetare… nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boli înfricoşate ale patimii mândriei” (Suta a treia a capetelor despre dragoste, 87).
În viziunea sfântului Maxim, există şi o tetradă a virtuţilor capitale, idee preluată din nou, prin filiera antecesorilor, din aretologia lui Platon. „«Chipul celui pămânesc» sunt păcatele generale ca nechibuinţa, frica, necumpătarea, nedreptatea. Iar «chipul celui ceresc» sunt virtuţile generale ca înţelepciunea, bărbăţia, cumpătarea şi dreptatea” (A doua sută a capetelor despre dragoste, 79). Cum observăm şi aici, dacă patimile desfigurează chipul omului, făcându-l pământesc, virtuţile vin să împodobească chipul omului duhovnicesc, opunându-se patimilor. Şi virtuţile capitale pot fi puse în legătură cu structura tripartită a sufletului: forţa părţii irascibile e dată de bărbăţie sau curaj; cumpătarea potoleşte devierile părţii concupiscente; înţelepciunea sau chibzuinţa arată nobleţea părţii raţionale a sufletului. Dreptatea aduce armonie în manifestarea celor trei precedente.
Cum am văzut, virtuţile conduc la dragoste – cea mai însemnată dintre toate virtuţile, pentru că le include pe toate, iar dobândirea ei înseamnă atingerea scopului dumnezeiesc al vieţii omului. Supremaţia dragostei este vădită la sf. Maxim şi în raport cu celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea. Credinţa este un dar al harului primit la botez şi temelie a vieţii creştine, în vreme ce nădejdea conferă omului certitudine interioară, o anumită încredinţare în privinţa realităţilor dumnezeieşti. Unul din comentatorii autorului nostru observă: „Sfântul Maxim priveşte virtuţile «teologice» ca vehicule pe drumul omului dintre început şi sfârşit, de la venirea întru fiinţă la repaos” (Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 352). Dragostea este încununarea tuturor virtuţilor, fie ele practice, fie teologice, motiv pentru care Sf. Maxim dedică acestei virtuţi pagini însemnate din opera sa, dacă e să ne gândim doar la cele patru Centurii despre dragoste.
Cu privire la lucrarea virtuţilor, autorul nostru se remarcă printr-o idee deosebit de profundă, regăsită şi ea la predecesorii săi: Hristos însuşi este prezent în virtuţile credincioşilor şi le conferă substanţă. Mai mult, virtuţile reprezintă un mod al întrupării Lui. „Diferitele feluri de virtuţi sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu” (Răspunsuri către Talasie, 22) sau „trupul Cuvântului este virtutea adevărată” (Răspunsuri către Talasie, 35). Întruparea lui Hristos e relevantă pentru om din două puncte de vedere: ea înseamnă, pe de o parte, coborârea lui Dumnezeu în istorie (de unde restaurarea omului, eliberarea lui de păcat şi de moarte), iar pe de altă parte ridicarea omului la Dumnezeu (prin îndumnezeire). Există aici o reciprocitate. Întruparea şi îndumnezeirea sunt două faţete ale aceleiaşi lucrări, posibilă prin perihoreză. Virtuţile manifestă în om îndumnezeirea lui. Hristos se întrupează în virtuţile credinciosului, pe măsura împlinirii lor. Această „întrupare” nu se petrece instantaneu, ci vorbim aici de un proces de durată. Credinţa, ca izvor al virtuţilor, e socotită de Sf. Maxim maică a Logosului. „Căci precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maicii care L-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni şi primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinţa, se face pe urmă în noi Fiul credinţei, întrupându-Se din ea prin virtuţile cu fapta” (Răspunsuri către Talasie, 40). Vieţuirea virtuoasă a omului e semnul unei „întrupări” a lui Dumnezeu, sau, altfel spus, însuşirile dumnezeieşti şi virtuţile umane sunt corespondente.
Bibliografie
Filocalia, vol. II, ed. a II-a, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, editura Harisma, Bucureşti, 1993.
Filocalia, vol. III, ed. a II-a, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, editura Harisma, Bucureşti, 1994.
Tomáš Špidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. I. Manual sistematic, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, editura Deisis, Sibiu, 1997.
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Microcosmos şi mediator, trad. Anca Popescu, editura Sophia, Bucureşti, 2005.