Luni, 30 ianuarie 2017, la ora 20:00 la Biserica Studenţilor (Str. Haşdeu, nr. 45) A.S.C.O.R Cluj a organizat o întâlnire cu dl. Vasile Adamescu, sculptor, scriitor şi fost profesor la Liceul Special pentru 
Deficienţi de Vedere din Cluj Napoca. În cadrul întâlnirii a fost o prezentare film a vieţii dlui Adamescu şi cu ajutorul interpretului Viorel Micu cei prezenţi au putut adresa întrebări şi să primească răspunsuri din partea invitatului-
La Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj Napoca au predat şi profesoarele Andaluzia Leahu şi Florica Sandu, cea din urmă chiar a reuşit să obţină aprobare de la Ministerul Educaţiei pentru a se înfiinţa în mod special o clasă cu un singur elev. După ce a terminat studiile liceale dl. Adamescu a intrat la Facultatea de Psihopedagogie Specială din Cluj Napoca pe care a absolvit-o în 1977 printre primii, S-a dedicat apoi carierei de profesor la L.D.V. ceea ce îl face ca astăzi să fie căutat de sute de foşti elevi ai săi. În anul 2012 a reuşit să publice volumul autobiografic “Înfruntând viața”, Editura Boema, în care îşi deapănă tot parcursul vieţii sale încă din fragedă pruncie de când a primit marele dar al evadării din întuneric, tăcerii crude şi bezna necunoaşterii.
La progresul propriei deveniri au lucrat o echipă întreagă de profesori care se întâlneau pentru prima dată cu această luptă de răbdare şi nădejde.
Dl. Vasile Adamescu scrie:
“M-am născut la 5 septembrie 1944, în comuna Borcea din judeţul Ialomiţa. Am fost cel de-al doilea copil al părinţilor mei, Zamfir şi Voica, ţărani săraci dar buni gospodari. Până la vârsta de 2 ani viaţa mea a decurs normal. Din nefericire, mama a încetat din viaţă prematur, după o banală răceală. Nu după mult timp, asupra mea avea să se abată o mare nenorocire: familia era plecată la câmp iar eu am rămas acasă în grija unei mătuşi. Am adormit pe prispă, moment în care a căzut o ploaie rece de toamnă din cauza căreia am răcit straşnic. Cum la aceea vreme, leacurile băbesti erau la putere bunica a încercat să mă trateze după cum ştia. După câteva luni, am început să-mi pierd cele mai elementare simţuri anume, văzul şi auzul. Tata m-a dus la medici dar în zadar.
Până la vârsta de 11 ani, am trăit în întuneric şi tăcere. după care am fost adus la Şcoala de nevăzători din Cluj. Florica Sandu, un dascal luminat, a reuşit imposibilul, învăţându-mă să vorbesc, să scriu, să citesc…”
