„Doamne, intră și la noi,
În peștera inimii,
În palatul Treimii…
… Încleştat de grea minune
Stau în mută rugăciune
Să mai mişc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.”
Poezia lui Vasile Voiculescu – cel cu chip de icoană bizantină – e rugăciune pură, s-a spus și am spunemai mult, citându-l pe Bartolomeu Valeriu Anania: „însăși rugăciunea lui e artă”… Isihia lui, „contemplația avea drept rezultat poezia”… Isihia care, continuă Bartolomeu Anania în portretul pe care i-l creionează lui Voiculescu în Rotonda plopilor aprinși, e „liniște creatoare, neastâmpărată, în continuă mișcare, dar nu o rotire pe orizontală, ca aceea a vulturilor, ci o largă înșurubare pe verticală, ca învârtirea iederii pe tirs, un urcuș în spirală către înălțimile cele mai de sus, acolo unde se consumă Logodna contemplației poetice” (p. 204).
La postarea Radio Renașterea a poemului – colind, admirabil cântat de corala Armonia în Catedrala noastră Mitropolitană, găsim nenumărate comentarii admirativecare surprind esența: „Colindul acesta este teologie pură…”, „Doamne, cât de frumos sună acest colind, am plâns ascultând! Despre asta e Crăciunul!”, „Sfânt, duios,răscolitor și o interpretare divină!”, „Nu sunt genul de om căruia să-i placă să asculte colinde, dar ăsta e divin, jur! Pare că e de pe alta lume…”, „Tremură sufletul de atâta frumos…”, „Sfânta Liturghie într-o colindă…”
Colinde, colinde, e vreme de tainică așteptare împlinită în luminoasă bucurie, pentru mici și mari. Scriitori de aici și de dincolo, de acum și de odinioară, glăsuiesc mai toți despre Crăciun cu felurită slovă, în cânt, poveste, amintire. „Colinde, colinde…”e singurul colind scris de Mihai Eminescu, publicat în1933, în ediția de Crăciun a ziarului Universul. Versul e melodios, vioi, asemeni creației folclorice. La acea vreme, ziarul nota: „Printre zecile de caete ale lui Eminescu – dăruite Academiei Romane de Titu Maiorescu, în 1902 – se găseşte unul de 343 de file. Fila 203 a acestui caet cuprinde o poezie de Crăciun care avea să aibă şapte strofe cu rime încrucișate. Din ultimele trei strofe însă, Eminescu n’a aşternut întregi decât versurile cu soţ (al doilea şi al patrulea)”, care, deși neterminate, sunt desăvârșite:„În leagăn l’împăture/…Şi magii alăture/Din ‘naltul tăriilor…/…Ş’a Sîntămariilor/Rădice coroanele…/…S’arate icoanele”.
Icoana (pe sticlă) a Nașterii Domnului e zugrăvită în cuvinte de Ion Pillat, cu aceeași tușă a inocenței, închipuind, de data aceasta, desenul și culoarea artei populare, în poemul„Icoană pe sticlă”.
Vremea de poveste, vremea de aducere-aminte este potrivită în duioasă rimă de George Coșbuc.Nașterea Pruncului Ceresc este, prin excelență, sărbătoarea copiilor, dar și acopilului – suflet din fiecare, ce se întoarce la inocența vremiijucăriilor.Cu jucării de cuvinteși-au dăruit părinții-poeți copiii, dar și pe noi. „Colinda” lui Lucian Blaga, din volumul La cumpăna apelor, din 1933, e scrisă, dulce, „pentru Dorli”. Tudor Arghezi, la rându-i, potrivește frumos închipuite cuvinte, pline de-adânci înțelesuri pentru mici și mari, într-o poveste – jucărie de Moș-Ajun, numai bună de pus sub brad!
Crăciunul e taină, Tainalui Moș Crăciun, Cel Vechi de zile, dăruitorul, precum în poezia lui Octavian Goga.Crăciunul e taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara cea preasmerită și neprihănită, taină cu atâta gingășierostită-n vers de Zorica Lațcu, Maica Teodosia.
„Colindul ceresc” al lui Radu Gyr, delicat și, deopotrivă, zglobiu, în cuvinte ce pline de minunare se alătură, cu adevărat ne mută în cer. Numai la final e nota tristă a sufletului fără de colind, fără de alb cântec, fără de stea, anunțând tragicul timpal întemnițării: „A venit și-aici Crăciunul”. Poeții – sfinți ai închisorilor comuniste au închipuit dureros de frumoase versuri de Crăciun – poate pentru că în temniță i-a atins mai adânc venirea Copilului din Cer ce aduce libertatea… Ori pentru că, acolo, ajungi să simți acea libertate dincolo de lanțuri, de sârmă ghimpată, de gratii și ziduri, libertatea pură a sufletului, a spiritului. Mitropolitul Bartolomeu Anania mărturisea deseori apropiaților săi că în detenție s-a simțit mai liber ca oriunde…
În dramaticul său periplu prin temnițele comuniste, Valeriu Ananiaîși aduce aminte,în volumul Memorii, în pagini de pură literatură, un Crăciun privilegiat în închisoarea Curții Marțiale de pe strada Negru Vodă, unde primise spre executare o sentință de șase luni de detenție, pentru că ar fi tăinuit faptul că, în podul Mânăstirii Antim, existau niște documente cu caracter legionar. Maiorul Panaitescu, comandantul închisorii, credincios, își dorește o slujbă de Crăciun și o ordonă. S-a împlinit prin diaconul Anania, care a slujit Utrenia și Obednița și a ținut „o predică de zile mari”: un Crăciun precum „o tresărire de suflet”…
Valeriu Gafencu, tot din temniță, cântă, în vers dedicat părintelui Gherasim Iscu, „Colindul robului”. Se naște Domnul Iisus Hristos dezrobind, liberând toată suflarea din temnița lumii acesteia, ce stă să ne înghită în minciuna-i sau din temnița pe care fiecare dintre noi ne-o țesem împrejuru-ne… Căci cine poate spune că s-a eliberat de propriu-i jug și l-a luat pe al Domnului? Dulcele jug al libertății, dă-ni-l, Doamne, în noaptea asta… Și mai dă-ne, Doamne, în dar bucurie și iubire… viață-n Cer!Dați, așadar, drumul la cer, precum glăsuiește poetul Ovidiu Vasilescu în colindul său de detenție „Dați drumul la cer”.
Sărbători cu lumină!
