Evanghelia zilei: In 4, 46 – 54
În vremea aceea era în Capernaum un dregător împărătesc, al cărui fiu era bolnav. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, a mers la El şi L-a rugat să se pogoare şi să tămăduiască pe fiul lui, căci era pe moarte. Atunci Iisus a zis către el: dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu credeţi. Omul împărătesc i-a răspuns: Doamne pogoară-Te până nu moare fiul meu. Iisus a zis către el: du-te, fiul tău trăieşte. Şi omul a crezut în cuvântul pe care i l-a zis Iisus şi s-a dus. Şi iată pogorându-se el, l-au întâmpinat slujitorii lui şi i-au spus că fiul lui trăieşte. Atunci a întrebat pe slujitori de ceasul în care i-a fost mai bine; iar ei i-au spus: ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile. Deci a cunoscut tatăl că acela a fost ceasul, în care a zis Iisus către el: fiul tău trăieşte. Şi a crezut el şi casa lui întreagă. Această a doua minune, a făcut-o Iisus iarăşi, când a venit din Iudeea în Galileea.
„Cuvântul” care face minuni
Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că prima minune săvârşită de Domnul Hristos a avut loc în Cana Galileii unde a prefăcut apa în vin. După un timp, Iisus iarăşi s-a oprit în Cana, unde va săvârşi a doua minune, de la distanţă, respectiv va vindeca pe fiul unui slujitor regesc, care era bolnav în Capernaum.
La început, ca şi în cazul minunii săvârşite la nunta din Cana, cererea de a face o minune pare a întâmpina un refuz din partea lui Iisus. Este însă vorba de o mustrare adresată în general celor care-L urmau pentru semnele pe care le săvârşea. Acestora Mântuitorul le spune:
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede.” (In 4, 48).
Cu slujitorul regesc, Domnul Hristos procedează altfel. Îi arată că numai prin credinţa în cuvântul Lui îl va vedea pe fiul său vindecat. Îl îndeamnă să creadă că El e Dumnezeu, care toate le vede, toate le cuprinde, toate le poate oriunde, în orice loc; că pentru El nu există distanţe.
La început, slujitorul credea într-o putere limitată a lui Iisus, credea că este în El vreo energie deosebită, care-l poate vindeca pe bolnav prin iradiere din apropiere, dar nu credinţa că e Dumnezeu, Care prin puterea Lui nemărginită poate vindeca şi de la distanţă şi poate învinge chiar moartea.
La rugămintea slujitorului regesc:
„Doamne, coboară-Te înainte de a-mi muri copilul meu.” (In 4, 49),
Mântuitorul răspunde:
„Du-te, fiul tău trăieşte!” (In 4, 50).
Prin aceasta Iisus îi arată slujitorului nu numai că poate vindeca şi de la distanţă, ci şi că ştie de la distanţă. Amândouă le spune slujitorului, prin cuvintele: „Du-te, fiul tău trăieşte!”. Şi, spunându-i acestea, îl face şi să creadă şi-i împlineşte şi cererea de vindecare a fiului.
Domnul Hristos îi îndeplineşte acestui om rugămintea, dar altfel decât se aştepta. Este subliniată aici puterea cuvântului Domnului nostru Iisus Hristos, dar şi credinţa slujitorului, atâta câtă era ea la acel moment. Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că:
„Omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus.” (In 4, 50).
Nota dominantă a Evangheliei după Ioan o constituie dimensiunea ei teologică. Autorul ei a fost numit de Biserică „Sfântul Ioan Teologul”, altfel spus: „Cuvântătorul de Dumnezeu”. Scopul Sfântului Evanghelist Ioan Teologul este acela de a-i conduce pe cititorii săi la credinţă. Spune Sfântul Ioan, spre sfârşitul Evangheliei sale, în capitolul al XX-lea:
„… iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.” (In 20, 31).
Mărturisirile de credinţă în Hristos aflate în cuprinsul Evangheliei Sfântului Ioan Teologul sunt pentru cititor tot atâtea chemări ca şi el să intre şi să progreseze hotărât pe drumul credinţei.
Slujitorul regesc nu a făcut o mărturisire de credinţă, dar şi-a dovedit credinţa în cuvântul Mântuitorului, a crezut Lui.
Altădată, când un sutaş a venit la Mântuitorul pentru a-L ruga să-i vindece sluga, Domnul Hristos i-a spus: „Venind îl voi vindeca.”.[1] Sutaşul însă îl opreşte, zicând:
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: «Du-te» şi se duce; şi celuilalt: «Vino», şi vine; şi slugii mele: «Fă aceasta» şi face.” (Mt 8, 8 – 9).
Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El:
„Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Mt 8, 10 – 12).
Şi a zis apoi sutaşului:
„Du-te, fie ţie după cum ai crezut.” (Mt 8, 13).
Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
În legătură cu slujbaşul regesc citim că acesta, pe când mergea către casă, a fost întâmpinat de slugile sale, care i-au spus că fiul lui trăieşte. Şi cunoscând că fiul său s-a făcut sănătos tocmai în ceasul în care Iisus i-a zis: „Fiul tău trăieşte”, a crezut el şi toată casa lui.[2]
În amândouă cazurile este vorba de o vindecare săvârşită de Iisus de la distanţă, numai prin cuvântul Său plin de putere, vindecare mijlocită de credinţa puternică a celui care o cere de la Iisus.
Cuvântul lui Iisus este totdeauna cu putere. De fapt cuvântul a fost dat omului pentru a putea stăpâni şi conduce lumea, pentru a uni prin cuvânt despărţiturile existente în lume. Cartea Facerii ne arată că Dumnezeu a creat totul prin puterea cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut”.[3] La fel şi sfinţii au cuvânt cu putere, cuvânt care poate face minuni. Trebuie să spunem însă că scopul vieţii creştine nu este acela de a săvârşi minuni. Hristos a venit în lume nu pentru a săvârşi minuni, nu pentru a fi taumaturg, ci pentru a-i mântui pe oameni. Dacă Şi-a însoţit cuvântul prin minuni este pentru simplu fapt că toată creaţia era supusă Lui şi asculta de cuvântul Lui. Hristos nu face minuni pentru a-i uimi pe oameni, ci pentru a-i aduce la credinţa în Dumnezeu.
Au fost unii care auzind cuvintele lui Iisus au venit la credinţă. Aşa este de pildă Natanail, care L-a recunoscut pe Iisus ca Dumnezeu printr-un singur cuvânt. Apoi samarineanca, femeia care a fost adusă la credinţă prin cuvinte. La fel şi samarinenii. Alţii însă nădăjduiau să vadă o minune din partea Mântuitorului, cum a fost cazul Irod, dar nu au fost învredniciţi nici măcar de un cuvânt.[4] Aşadar, minunile însoţeau cuvântul sau predica Mântuitorului, dar erau săvârşite cu scopul de a-i aduce la credinţă pe ascultători.
[1] Mt 8, 7.
[2] In 4, 53.
[3] Ps 32, 9.
[4] Scriitorul Franz Werfel a pus această frază pe frontispiciul Cântului său despre Sfânta Bernadeta: „Cine crede în Dumnezeu nu are nevoie de miracole, iar cine nu crede în Dumnezeu nu va fi ajutat să creadă de nici un miracol” – cf. Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, p. 44.
