Evanghelia zilei: In 6, 56 – 69
Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră în El: cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el. Precum Tatăl cel viu M-a trimis pe Mine şi Eu viez pentru Tatăl, aşa şi cel care Mă mănâncă pe Mine va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta va fi viu de-a pururi. Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Capernaum. Însă mulţi din ucenicii Lui, auzind acestea, au grăit: greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? Iar Iisus, ştiind în cugetul Său că ucenicii Lui cârtesc pentru aceasta, a zis către ei: aceasta vă pune la îndoială pe voi? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Duhul este care dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. Sunt însă unii dintre voi care nu cred. Pentru că Iisus ştia de la început cine sunt cei care nu credeau şi cine este acela care avea să-L vândă. Şi de aceea zicea: pentru aceasta v-am spus vouă, că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-i va fi dat lui de la Tatăl Meu. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu Dânsul. Deci a întrebat Iisus pe cei doisprezece: nu vreţi şi voi să vă duceţi? Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Împărtăşirea cu Hristos
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos este, precum spune Însuşi Domnul Hristos, o condiţie a mântuirii:
„De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură.” (In 6, 53 – 55).
Este explicat aici de ce are viaţă veşnică cel ce se împărtăşeşte. Pentru creştini, Trupul şi Sângele lui Hristos sunt cu adevărat ceea ce trebuie să fie mâncarea şi băutura; ele împlinesc funcţia ideală, arhetipală a mâncării şi a băuturii.
Prin Sfânta Euharistie se realizează unirea cea mai intimă şi mai deplină între Hristos şi credinciosul care se împărtăşeşte. Se mijloceşte o comuniune. Spune Hristos:
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (In 6, 56).
Această cuvântare despre Pâinea vieţii care S-a coborât din cer a determinat o cernere a ucenicilor. Cei 12 însă, dimpotrivă, prin acest cuvânt s-au întărit şi mai mult în credinţă şi, prin gura lui Simon Petru, L-au mărturisit pe Iisus că este „Fiul lui Dumnezeu”.[1]
Prin urmare, aceşti „mulţi dintre ucenicii Săi”[2] nu îi desemnează pe cei 12 Apostoli, ci pe alţi iudei care Îl ascultau adeseori pe Hristos. Aceştia nu înţelegeau că Hristos le vorbeşte despre trupul Său care va învia şi va fi copleşit de spiritualitatea dumnezeirii Sale, sau de Duhul Sfânt. Ei înţelegeau lucrurile trupeşte şi se sminteau când le vorbea Hristos de mâncarea trupului Său. Nu înţelegeau că e vorba de o comunicare copleşitoare a Persoanei Sale prin trupul Său spiritualizat.
Întreaga învăţătură a Mântuitorului despre Pâinea vieţii trebuie privită din perspectiva a două momente majore ale istoriei mântuirii: Înălţarea lui Hristos la Tatăl – „Veţi vedea pe Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte”[3] şi Pogorârea Sfântului Duh – „Duhul este cel ce dă viaţă”.[4]
Din această perspectivă, mâncarea trupului Fiului Omului nu mai apare scandaloasă şi imorală, căci nu este vorba pur şi simplu de trup şi sânge în forma lui materială (cum greşit înţelegeau păgânii care-i acuzau pe creştini de canibalism), ci este vorba de trupul lui Hristos devenit duh, cum citim în Epistola a doua către Corinteni a Sfântul Apostol Pavel, unde se spune:
„Domnul însă este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.” (2 Cor 3, 17).
Explicând această împărtăşire cu Hristos, părintele Stăniloae spune următoarele:
„Trupul nu e de nici un folos când e vorba să dea viaţă veşnică. Căci, cum ar da viaţa veşnică, odată ce el se corupe? Duhul însă nu se corupe. Chiar duhul omului, deşi creat, nu se corupe, sau nu piere în veci… Pe lângă aceasta, trupul în sine, ca materie, e rigid şi nu se uneşte cu altul deplin şi pentru totdeauna, dar duhul, şi cu atât mai mult cel dumnezeiesc, se poate uni tot mai mult şi în mod definitiv cu duhul altuia. Duhul este de aceea totdeauna duhul comuniunii. Duhul este cel prin care o persoană se comunică alteia, sau se uneşte cu aceea, fără ca persoanele ce se unesc prin duh să se contopească.”.[5]
Scopul împărtăşirii este înduhovnicirea omului, spiritualizarea lui:
„Cei ce trăiesc pentru Hristos sunt atât de copleşiţi de Duhul Lui, încât nici nu mai simt că trăiesc în trup. Căci a trăi în trup înseamnă a trăi în mod egoist pentru plăcerile lui. Trupul acelora, fiind mort pentru plăcerile păcatului, e ca şi mort. Acela trăieşte în mod copleşitor în Duhul, iar aceasta se vede în faptul că trăieşte pentru dreptate, adică pentu toate virtuţile contrare egoismului nedrept.”.[6]
Cuvintele pe care le-a spus Hristos despre Pâinea vieţii sunt duh şi sunt viaţă. Sunt „Duh”, adică duhovniceşti şi sunt „viaţă”, adică de-viaţă-făcătoare.
Vorbind despre împărtăşirea cu Pâinea vieţii, Iisus le spune apostolilor:
„Sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde.” (In 6, 64).
Hristos pomeneşte de credinţă, pentru că cele dumnezeieşti nu pot fi primite fără credinţă.
Cei care se declară credincioşi, dar nu au o viaţă pe măsura credinţei, nu sunt de fapt credincioşi. Aceştia nu au credinţă; putem zice că au cel mult un sentiment religios. Între credinţă şi sentiment religios este nu numai o distanţă de ordin calitativ, ci şi o distanţă de ordin ontologic.
Spunea părintele profesor Alexandre Schmemann:
„Credinţa în măsura în care este credinţa cea adevărată nu poate să nu fie o luptă internă: Cred Doamne, ajută necredinţei mele… Sentimentul religios, dimpotrivă, satisface pe om, fiindcă este pasiv. Credinţa cere neapărat mărturisire şi exprimare, atragerea şi convertirea altora. Sentimentul religios, dimpotrivă, este redus numai la individ, se simte ca ceva inexprimabil şi se închide în sine faţă de orice încercare de exprimare şi interpretare. În viaţa bisericească ortodoxă actuală domină sentimentul religios nu credinţa în înţelesul pe care l-a avut acest cuvânt în creştinismul primar.”[7]
Aceasta este o afirmaţie făcută de una din cele mai competente voci ale ortodoxiei, care, iată, a luat pulsul societăţii creştine contemporane. Este un semnal de alarmă pentru noi cei care ne mărturisim credinţa, atât preoţi, cât şi credincioşi.
Ce putem face? Sugestii primim chiar de la ne-ortodocşi. Teologul Hans Visser vine cu propunerea de a reactualiza, acolo unde este posibil, agapele, adică acele mese frăţeşti de la sfârşitul Sfintei Liturghii. De ce?
„Pentru că re-actualizarea agapelor ar însemna, în zilele noastre, o conştientizare a ceea ce a avut loc la Sfânta Liturghie, pentru credincioşi, iar pentru preot, continuarea slujirii lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui. Umblând printre cei care au participat la Sfânta Liturghie, preotul nu este altceva decât un termometru social”, care măsoară „temperatura” fiecărui credincios.”.[8]
Acum se face pregătirea noastră pentru o nouă participare, mai conştiincioasă, la Sfânta Liturghie. Acum începe, pentru cei care s-au împărtăşit, vorbirea în taină cu Hristos, iar pentru cei care nu s-au împărtăşit – dorul după Hristos, adică „curăţirea” hainelor de duminică, numite în sens mistic „haine de nuntă”.[9]
Aceste haine nu sunt hainele care ne îmbracă trupul, ci acelea care ne îmbracă sufletul; haine nu pentru exterior, ci pentru interior. Şi ni le pregătim atunci când ne curăţim simţirile, cum ne îndeamnă o cântare din canonul ce se cântă la slujba Utreniei în această perioadă pascală:
„Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii.”.[10]
[1] Mt 16, 16; Lc 9, 20; In 6, 69.
[2] In 6, 66 – 67.
[3] In 6, 62.
[4] In 6, 63.
[5] Nota 784 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 427.
[6] Nota 789 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 429.
[7] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p.148.
[8] Hans Visser, Reflections on mission in the post-modern context, în International Review of Mission, Geneva, No. 345, April, 1998, p. 261.
[9] Aceste haine sunt numite în sens mistic „haine de nuntă”. Vezi rugăciunile înainte de împărtăşanie.
[10] Penticostar, Canonul Învierii, Cântarea 1, gls, 1, p. 16.
