Evanghelia zilei: In 8, 42 – 51
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci Eu de la Dumnezeu am ieşit şi sunt venit; pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci Dumnezeu M-a trimis. Pentru ce nu înţelegeţi glasul Meu? Fiindcă nu puteţi să auziţi cuvântul Meu. Voi aveţi pe diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru. El a fost de la început ucigător de oameni şi cu adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într-însul. Când spune minciuna, dintru ale sale grăieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, fiindcă vă spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Iar dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi? Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu. Atunci au răspuns iudeii şi I-au zis: oare nu zicem noi bine, că tu eşti samarinean şi că ai demon? Dar Iisus le-a răspuns: Eu nu am diavol, ci cinstesc pe Tatăl Meu, pe când voi Mă necinstiţi pe Mine. Dar Eu nu caut slava Mea. Are cine să caute şi să judece. Adevărat, adevărat vă spun vouă: dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veci.
Fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului
Prezentând confruntarea dintre Iisus şi cărturarii evreilor, ce a avut loc după Sărbătoarea Corturilor, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan foloseşte un paralelism antitetic: Tatăl Meu şi tatăl vostru. Iudeii, în calitatea lor de popor ales de Dumnezeu, se puteau numi fiii lui Dumnezeu dacă făceau ceea ce Dumnezeu a poruncit prin Moise şi prin profeţi. Aşadar, fiecare evreu putea deveni fiu al lui Dumnezeu, prin participare, însuşindu-şi acest nume prin păzirea Legii şi prin săvârşirea faptelor bune. Dacă cineva săvârşea răul, arăta prin faptele sale că nu este fiu al lui Dumnezeu, ci fiu al diavolului, sau fiu al celui rău. Prin urmare, fiecare evreu putea arăta prin faptele lui al cui fiu este.
Domnul Hristos le arată cărturarilor şi fariseilor cine sunt ei de fapt. Se considerau fiii lui Dumnezeu, dar nu arătau prin fapte lucrul acesta. Se numeau „fiii lui Avraam”, dar erau stăpâniţi de gânduri rele. Aveau faţă de Hristos gânduri de ucidere, căutând prilej ca să-L omoare.
Mântuitorul, fiind cunoscător al celor ascunse ale omului, îi vădeşte, zicând:
„Dacă aţi fi fiii lui Avraam, faptele lui Avraam le-aţi face. Dar voi căutaţi acum să Mă ucideţi, pe Mine, omul care v-am grăit adevărul pe care de la Dumnezeu l-am auzit. (…) Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit… (dar) voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.” (In 8, 39 – 44).
Sfântul Chiril al Alexandriei în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan spune că:
„Hristos, după ce i-a dovedit pe iudei ca ieşiţi din unitatea morală cu strămoşul lor Avraam şi s-au despărţit de iubirea de Dumnezeu a aceluia, îi dezbracă în mod cuvenit de slava trupească deşartă. Căci, spunând hotărât că nu trebuie să fie socotiţi între fiii aceluia, îi declară aparţinând altui tată şi, înfăţişând asemănarea în fapte ca pe o legătură de rudenie, învăţând că cei buni în deprinderi sunt legaţi cu cei buni, şi cei ce vieţuiesc în răutate trebuie socotiţi la fel cu cei asemenea, le arată ultimilor ce părinţi pot avea.”.[1]
Din „Vieţile Sfinţilor” cunoaştem că omul este o existenţă care atinge extremităţile: ea se întinde de la diavol la Dumnezeu; după voinţa lui liberă poate deveni şi „dumnezeu după har” şi diavol. Aşadar, aici pe pământ, omul este între Dumnezeu şi diavol, precum dincolo va fi sau în rai sau în iad. Dacă cineva nu trăieşte aici conform lui Dumnezeu, atunci cade în plasa celui rău, care „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el”.[2]
Părintele Iustin Popovici, în lucrarea sa Omul şi Dumnezeul-Om spunea că:
„În fiecare păcat există şi ceva din diavol. Prin dragostea de păcat şi prin stăruinţa de bunăvoie în păcat, omul se îndiavoleşte treptat-treptat, se transformă treptat-treptat în om-diavol şi, în acest chip creează iadul pentru sine însuşi. Pentru că fiecare păcat este un mic iad.”.[3]
Mediul în care trăiesc cei care săvârşesc păcate poate fi numit pe drept cuvânt iad, în opoziţie cu spaţiul consacrat lui Dumnezeu, Biserica, respectiv mănăstirea, care sunt numite rai pământesc.
Sunt unii care îşi fac viaţa pământească un iad, pentru că trăiesc în păcate. Odată înrădăcinat în patimi şi păcate, cu greu te mai poţi elibera. Ca să treacă cineva de la păcat la virtute, trebuie să urce pe treptele nepătimirii, cum ne arată Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa Scara raiului:
„Împuţinarea păcatului, adică diminuarea numărului faptelor rele – spune Sfântul Ioan Scărarul – naşte îndepărtarea de păcat. Îndepărtarea de păcat este începutul pocăinţei; începutul pocăinţei este începutul mântuirii; începutul mântuirii este intenţia cea bună; intenţia cea bună este începătură a ostenelilor; începutul ostenelilor îl constituie virtuţile; începutul virtuţilor este floarea lor, iar floarea este săvârşirea virtuţii; virtutea naşte deprinderea; deprinderea şi practica au ca fruct şi efect obiceiul; odrasla deprinderii este statornicia în pietate; pietatea devenind apoi a doua natură a sufletului nostru determină teama; teama naşte păzirea poruncilor; păzirea poruncilor este semnul iubirii; dragostea îşi are originea într-o mare smerenie. Profunda smerenie este fiica neîmpătimirii (apathiei); dobândirea acestei neîmpătimiri este plinătatea dragostei.”.[4]
Nu ne putem numi creştini dacă nu facem faptele credinţei. În comentariul său la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, părintele Iustin Popovici îl defineşte în felul următor pe creştin:
„Creştinul este cel ce vieţuieşte precum Hristos a vieţuit, cel ce iubeşte ceea ce Hristos a iubit, cel ce spune adevărul precum Hristos îl spunea; acesta este cel ce-i drept şi sfânt, smerit, paşnic şi milostiv, blând şi îndelung-răbdător, cel care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe om, care e plin de îndurare şi de bunătate, precum Acela a fost.”.[5]
Trebuie să fim atenţi la faptele noastre de fiecare zi; trebuie să le cântărim, să le observăm în fiecare ceas şi în fiecare seară, să le facem pe cât putem mai uşoare prin pocăinţă, dacă vrem ca împreună cu Hristos să biruim răutatea. Trebuie să cercetăm dacă toate faptele noastre sensibile şi văzute le săvârşim după Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu, căci numai aşa se va împlini cu noi cuvântul Domnului Hristos:
„Cel ce păzeşte cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.” (In 8, 51).
[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 617.
[2] In 8, 44.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 111.
[4] Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuv. XXVI, pp. 469 – 470.
[5] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 25.
