Evanghelia zilei: In 11, 47 – 57
În vremea aceea căpeteniile preoţilor şi fariseii au adunat sobor asupra lui Iisus şi au grăit: ce este de făcut, pentru că Omul Acesta săvârşeşte multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede într-Însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul nostru. Iar unul dintre dânsşii, Caiafa, care era arhiereu în anul acela, a zis către ei: voi nu vă pricepeţi la nimic, nici nu cumpăniţi cu mintea, că-i mai de folos să moară un om pentru popor, decât tot neamul să ne piară. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci arhiereu fiind al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neamul lor; şi nu numai pentru neamul lor, ci şi ca să-i adune la un loc pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Deci, din ziua aceea s-au hotărât ca să-L omoare. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo într-un loc, aproape de pustie, într-un oraş numit Efraim şi acolo a rămas cu ucenicii Săi. Şi erau aproape Paştile iudeilor şi mulţi din ţară au venit sus în Ierusalim, mai înainte de Paşti, ca să se curăţească. Deci căutau pe Iisus şi, pe când stăteau în templu, vorbeau între ei: credeţi oare că nu va veni la Praznic? Iar mai-marii preoţilor şi fariseii poruncă dăduseră: că de va şti cineva unde este, să-i vestească, ca să-L prindă.
Unul pentru toţi
Cărturarii şi fariseii recunoşteau puterea Domnului Hristos de a face minuni, dar, precum observă şi Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, această recunoaştere nu i-a îndreptat spre credinţă, ci, dimpotrivă, i-a întărâtat.[1] Pentru care motiv? Tot Sfântul Chiril al Alexandriei spune: Fariseii se temeau că vor pierde influenţa şi puterea pe care o aveau asupra poporului, care, dacă va crede în Iisus, nu se va mai supune tradiţiilor părinţilor, nu se va mai lăsa judecat după judecata lor. „Ne vor judeca mai degrabă ei pe noi” – spuneau aceştia.[2]
Pentru ca să nu piardă această influenţa şi puterea asupra poporului, arhiereii şi fariseii căutau să-l omoare. Arhiereul Caiafa, arhiereul în funcţie la vremea aceea, a dat glas acestei stări de fapt:
„Voi nu ştiţi nimic; Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.” (In 11, 49 – 50).
Cuvântul său – spune Sfântul Chiril – a fost o tâlcuire a realităţii, dobândind rolul unei proorocii. Căci moartea lui Hristos făcându-se cauza bunătăţilor pentru toţi, Caiafa a spus mai înainte ceea ce nu ştia. Fiind arhiereu, deşi nu-i era dat harul proorociei, cele spuse de el s-au împlinit mai târziu întocmai.[3] Evanghelistul Ioan ţine să noteze că:
„Aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a proorocit că Iisus avea să moară pentru neam, şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi.” (In 11, 51 – 52).
Prin „fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” înţelegem omenirea întreagă. Sfântul Evanghelist Ioan arată că moartea Domnului Hristos pentru lume, jertfa Sa de bunăvoie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, are un aspect recapitulativ, Hristos cuprinzându-i în moartea şi învierea Sa pe toţi oamenii.
Recapitularea aceasta este o rezumare şi o cuprindere virtuală a omenirii în Hristos, care este modelul perfect al tuturor celor create.[4] Acest termen de recapitulare a tuturor în Hristos este folosit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 1, 10, pentru a arăta că toate cele create sunt cuprinse şi reunite în Hristos. Astfel, nu numai oamenii sunt cuprinşi în jertfa lui Hristos, ci întreaga creaţie.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte aici de împăcarea lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu, adică de apropierea şi de reunirea celor despărţite, a cerului cu pământul. Dacă omul s-a împăcat cu Dumnezeu, atunci creaţia, care a fost pusă sub stăpânirea omului, este eliberată.
Hristos este numit Noul Adam, în opoziţie cu Adam cel vechi, numit protopărintele neamului omenesc. Al doilea Adam a venit să repare greşeala primului, adică să realizeze misiunea pe care primul om n-a realizat-o. Dacă există totuşi o identitate între Adam cel dintâi şi Adam cel de pe urmă, ea constă nu în persoana lor, ci în misiunea lor. Dar în ceea ce priveşte executarea acestei misiuni, ei se disting radical unul de altul.[5]
În proorocia spusă de arhiereul Caiafa se cuprinde o întreagă teologie. Am putea rezuma această proorocie la cuvintele: Unul pentru toţi.
În gândirea semitică, asimilarea unei colectivităţi de către o persoană este un lucru curent. Astfel, individualul şi generalul se întrepătrund, unul răspunde pentru toţi. O majoritate se reduce progresiv până la unul, iar unul îşi asumă misiunea, care, la origine, aparţinea majorităţii.
Acest „unu” are putere nu pentru că reprezintă o entitate; nu în această entitate numerică stă sensul, puterea, şi eficacitatea misiunii sale, ci în capacitatea sa recapitulativă ca unul. Nu cei mulţi care cuprind şi pe unul sunt ultima expresie a celui însărcinat de Dumnezeu cu misiunea de a răscumpăra şi de a încheia un nou Legământ, ci Unul sfânt, Unul fără de păcat, care îi cuprinde pe cei mulţi.
Potrivit teologului Oscar Cullmann, istoria mântuirii se derulează, de la început la sfârşit, după principiul substituirii, sub forma unei reduceri progresive: de la Creaţie, în ansamblul ei, se trece la umanitate; de la umanitate, la poporul Israel; de la poporul Israel, la un „rest”, la „o rămăşiţă credincioasă” şi de la aceasta, la un singur om: Iisus din Nazaret.[6]
Ebed Iahve, Sluga lui Dumnezeu, cum este numit Iisus Hristos de către profeţii Vechiului Testament, în special de către profetul Isaia, Se substituie unui număr mare de oameni care ar trebui să sufere în locul lui. Mulţi dau unul, şi Unul la propriu ispăşeşte pentru toţi.[7]
Acest „Unu” (Unul Domn Iisus Hristos) este Cel care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a suferit moartea, dar a călcat cu moartea Sa pe moarte şi ne-a dăruit tuturor învierea. El este Paştile care ne-a deschis nouă uşile raiului.
Cuvântul Paşti înseamnă trecere. Pentru evrei Pesah-ul sau Sărbătoarea Paştilor era aducerea aminte a eliberării lor din robia egipteană. Pentru creştini, Paştile înseamnă tot o trecere, dar de la moarte la viaţă. Hristos este Paştile prin excelenţă, Cel Care şi prin Care se face această trecere. De aceea, toţi care stau lângă Hristos şi-L urmează sunt aproape de sărbătoarea Paştilor, au în ei, în simţirea lor, ca într-un prezent continuu, această sărbătoare a Paştilor. Şi trăim continuu în acest Paşti atunci când ne împărtăşim cu Hristos şi când îl purtăm în noi pe Hristos.
[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 760.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 761.
[4] Ierom. Drd. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura despre Recapitularea în Hristos în teologia ortodoxă, în Studii Teologice, 3 – 4 / 1971, pp. 212 – 213.
[5] OSCAR CULLMANN, The Christology of the New Testament, Norwich, 1967, pp. 166 – 180.
[6] Ibidem, p. 55.
[7] Antonie Plămădeală, Câteva probleme în legătură cu Ebed-Iahve în Deutero-Isaia. Preliminarii la o teologie a slujirii, în Mitropolia Banatului, nr. 1 – 3 / 1970, p. 83.
