Evanghelia zilei: Mc 5, 24 – 34
În vremea aceea mergea după Iisus popor mult şi-L împresura. Şi era o femeie care avea curgere de sânge de doisprezece ani şi care pătimise mult de la mulţi doctori, cheltuindu-şi tot ce avusese, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând spre mai rău; auzind despre Iisus, a venit în mulţime şi pe la spate s-a atins de haina Lui, căci îşi zicea: de mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi tămădui. Şi în clipa aceea a secat izvorul sângelui ei, iar ea a simţit în trupul ei că s-a vindecat de boală. Dar Iisus, cunoscând îndată în Sine puterea care ieşise din El, s-a întors către mulţime şi i-a întrebat: cine s-a atins de hainele Mele? Însă ucenicii Lui I-au zis: vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi întrebi: cine s-a atins de Mine? Dar El se uita împrejur, ca să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoşându-se şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi a căzut înaintea Lui şi I-a mărturisit tot adevărul. Dar El i-a zis: fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta.
Vindecarea prin credinţă
Această pericopă evanghelică istoriseşte minunea vindecării femeii care de doisprezece ani avea scurgere de sânge. Despre ce boală este vorba nu ştim. Nici chiar Luca Evanghelistul, care era medic de profesie, nu ne spune despre ce boală este vorba. Oricum ar fi, o scurgere de sânge duce la o slăbire, la o anemiere a organismului. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât boala dura de ani mulţi.
Ne putem imagina aşadar o umbră de femeie foarte slăbită de suferinţă. Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că ea îndurase multe de la mulţi doctori şi în loc să se vindece mergea înspre mai rău. Auzise de minunile săvârşite de Iisus şi o speranţă de vindecare încolţise în mintea ei. Dar nu îndrăznea să vină înaintea Domnului şi să-i spună boala ei. Se pare că era vorba de o suferinţă intimă, de care mare majoritate a oamenilor se ruşinează. Dar pentru că dorea să se vindece şi-a zis în sine: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca![1] Şi aşa s-a şi întâmplat. S-a atins de haina lui şi izvorul sângelui ei a încetat şi ea a simţit în trup că s-a vindecat de boală.
Contextul în care se petrecuse această minune este învierea fiicei lui Iair. Domnul Hristos a fost întâmpinat de mai marele sinagogii din Capernaum, pe nume Iair, care-l ruga să vină să o vindece pe fiica lui care era grav bolnavă. Citim în Evanghliile sinoptice că mulţimea îl îmbulzea în timp ce se îndrepta spre casa lui Iair. Atunci, în acea îmbulzeală s-a atins de Domnul Hristos şi această femeie iar Domnul Hristos oprindu-se se adresă mulţimilor întrebând:
„Cine s-a atins de Mine, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.” (Mc 5, 31; Lc 8, 45 – 46).
Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar Domnul Hristos i-a zis:
„Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” (Mt 9, 22; Mc 5, 34; Lc 8, 48).
Mesajul acestei pericope evanghelice este pe cât se poate de simplu. Mulţi se ating de Mântuitorul, dar puţini se vindecă. De ce? Pentru că acei puţini se ating cu credinţă.
Putem face o paralelă între acest episod al atingerii femeii bolnave de 12 ani de Domnul Hristos şi cuvântul pe care-l spune Mântuitorul spre finalul Predicii de pe Munte:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Mt 7, 21).
Aşadar, nu este suficient să ne atingem de Domnul Hristos. Ne mai trebuie încă ceva. Ce este acest ceva? Vom vedea în continuare.
Prin credinţa noastră noi suntem în maximă apropiere de Domnul Hristos. Îl atingem chiar, dar de cele mai multe ori Domnul nu ne simte. De ce? Pentru că atingerea noastră este o atingere superficială. Credem şi nu credem. Dacă am fi întrebaţi de credinţă, am răspunde la fel cum a răspuns tatăl copilului demonizat:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” (Mc 9, 24).
Ne lipseşte credinţa intensă, puternică, doar ea realizând obiectul prin ea însăşi. Citim în Evanghelia după Marcu, în capitolul al XI-lea, un lucru extraordinar. Spune Domnul Hristos:
„Pe toate câte le cereţi rugându-vă să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea.” (Mc 11, 24).
Acelaşi lucru îl citim şi în Epistola către Evrei. Capitolul al XI-lea al Epistolei ne vorbeşte de puterea credinţei, folosind ca pildă proorocii Vechiului Testament. Se spune aici, chiar în introducere, ce este şi ce trebuie să fie credinţa şi anume:
„Încredinţarea celor nădăjduite.” (Evr 11, 1).
Această încredinţare o dobândim în special prin rugăciunea de mulţumire. Primim ceea ce nădăjduim, dar numai atunci când îi mulţumim mai întâi lui Dumnezeu. Aşa a făcut Domnul Hristos atunci când l-a înviat pe Lazăr. Mai întâi i-a mulţumit Tatălui ceresc că L-a ascultat, deşi încă nu săvârşise minunea. Deci Iisus mulţumeşte înainte de a fi săvârşit minunea, ca şi cum rugămintea Sa ar fi fost deja împlinită. În felul acesta, rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci o permanentă mulţumire.
[1] Mt 9, 21; Mc 5, 28.
