Evanghelia zilei: Lc 7, 36 – 50
În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
Atingerea de Hristos
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a veni în maximă apropiere faţă de oameni. Nu numai că a luat firea umană, Dumnezeu fiind, ci ca Dumnezeu întrupat S-a lăsat atins de oameni. De la începutul activităţii Sale misionare şi până după învierea Sa din morţi, Domnul Hristos a fost simţit prin atingere. De multe ori când săvârşea o minune sau o vindecare, Domnul Hristos se atingea de bolnavi. Este suficient să amintim minunea pe care a făcut-o asupra orbului din naştere căruia i-a pus tină pe ochi, trimiţându-l apoi să se spele la scăldătoarea Siloamului,[1] sau minunea asupra celui surd, de urechile căruia s-a atins,[2] sau asupra soacrei lui Petru de care s-a atins, ridicând-o din pat şi din boală,[3] sau asupra leprosului din Capernaum pe care l-a vindecat prin atingere.[4]
Dar nu numai Domnul Hristos s-a atins de bolnavi, ci şi bolnavii căutau să se atingă de Domnul Hristos şi cei ce se atingeau cu credinţă se vindecau. Aşa este cazul acelei femei care de 12 ani era bolnavă de scurgere de sânge şi care şi-a cheltuit toată averea ei cu doctorii, neputând fi vindecată. Aceasta, în timp ce Domnul Hristos era în drum spre casa lui Iair, s-a apropiat, pe la spate de Mântuitorul, şi L-a atins. Dar nu s-a atins oricum, ci cu credinţa că va fi vindecată. Şi a fost vindecată.[5]
Mulţimile se îmbulzeau, Domnul Hristos era înghesuit şi din faţă şi din spate şi iată că în această îmbulzeală cineva L-a atins pe Domnul cu credinţă. Domnul S-a oprit şi a rostit acea întrebare:
„Cine S-a atins de Mine?” (Mc 5, 30; Lc 8, 45).
Pentru Apostolul Petru această întrebare părea o întrebare retorică:
„Cum adică, Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine S-a atins de Mine?” (Mc 5, 31; Lc 8, 45).
Dar Domnul Hristos revine cu o explicaţie:
„S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.” (Lc 8, 46).
Nu este suficient numai să ne atingem de Domnul Hristos, ci trebuie să ne atingem cu credinţă. Aşa s-a atins de Domnul Hristos şi femeia cea păcătoasă. Aceasta aflând că Domnul este la masă în casa fariseului Simon, a venit în taină, pe la spate şi stând lângă picioarele Lui şi plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi îi săruta picioarele şi le ungea cu mir. Dar, ca şi în cazul femeii bolnave de 12 ani care s-a atins în taină de Domnul Hristos, această femeie păcătoasă n-a rămas nedescoperită. Domnul Hristos a vădit-o, ca să-i arate fariseului că femeia Îl iubeşte mai mult, deoarece i s-a iertat mai mult. Dacă fariseul îl socotea pe Iisus un învăţător de Lege, tratându-l ca pe un egal al său, femeia l-a socotit ca un Stăpân care poate ierta păcatele celor ce i-au greşit. Şi pentru că fariseul Simon nu a împlinit acele gesturi de curtoazie: sărutarea oaspetelui, spălarea picioarelor şi ungerea capului cu untdelemn, această femeie nu numai că a împlinit ceea ce nu a făcut fariseul, dar a dus politeţea până la extrem. Astfel, dacă fariseul nu i-a oferit Domnului Hristos apă ca să-şi spele picioarele, femeia păcătoasă i-a udat cu lacrimi picioarele şi le-a şters cu părul ei; dacă fariseul nu i-a dat Domnului Hristos sărutare de bun venit, femeia păcătoasă n-a încetat să-i sărute Domnului Hristos picioarele. În fine, dacă fariseul nu i-a oferit Domnului Hristos untdelemn pentru ungerea capului, femeia păcătoasă cu mir a uns picioarele Domnului.[6]
Pe de altă parte, toate aceste gesturi: sărutarea picioarelor, spălarea lor cu lacrimi şi ştergerea lor cu părul capului nu făceau altceva decât să vădească umilinţa femeii, recunoaşterea păcatelor şi implorarea milei Stăpânului. Era ca un fel de spovedanie publică:
„Ştiţi cu toţii că sunt păcătoasă, dar de aceea am venit să mă ating de El, pentru ca El să se îndure de mine şi să-mi ierte păcatele.”.
Dacă aceasta era credinţa celor ce se atingeau de Domnul Hristos (că vor fi iertaţi de păcate şi vindecaţi de boli), să spunem însă că pentru unii era suficient doar cuvântul Domnului Hristos – cum citim în cazul sutaşului din Capernaum. Acesta a venit la Domnul Hristos cerându-i să-I vindece sluga bolnavă, dar să-l vindece de la distanţă pentru că nu s-a socotit vrednic să-L primească pe Iisus în casa lui:
„Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea.” (Mt 8, 8; Lc 7, 7).
Acesta, chiar dacă nu era evreu, a arătat că are o credinţă mai mare decât a evreilor, căci Domnul Hristos a spus:
„Adevărat zic vouă, nici în Israel n-am găsit asemenea credinţă.” (Mt 8, 10; Lc 7, 9).
De ce n-a găsit în Israel asemenea credinţă? Pentru că israeliţii se considerau aleşi; se considerau mai sănătoşi din punct de vedere moral decât vecinii lor. Dar păcatul, şi boala ca urmare a păcatului, nu are graniţe. Păcatul este păcat atât la evrei, cât şi la păgâni; atât la creştini, cât şi la necreştini. Păcătoşii una sunt. Ei nu se deosebesc după neam, cultură sau religie. Dacă sutaşul era drept înaintea lui Dumnezeu şi nu era evreu sau dacă femeia cananeeancă era păgână, dar avea o credinţă mai mare decât a celor din Israel,[7] cu atât mai mult putem zice despre păcătoşi că sunt atât dintre creştini, cât şi dintre necreştini. Faptul că aparţii unui neam (cum a fost în vechime Poporul Ales) sau unei confesiuni (cum suntem noi ortodocşii) nu înseamnă că eşti îndreptat înaintea lui Dumnezeu. Îndreptarea, respectiv mântuirea nu înseamnă predestinare. Nu suntem mântuiţi pentru că suntem români sau pentru că suntem ortodocşi, ci suntem mântuiţi pentru că ne curăţim simţirile ca să-l primim astfel pe Domnul Hristos care s-a jertfit pentru mântuirea noastră.
Această curăţire are pentru noi un caracter obligatoriu. De ce? Pentru că noi avem astăzi ceva mai mult decât au avut toţi acei bolnavi care au trăit în vremea Domnului Hristos. Noi, nu ne mai atingem numai de Domnul Hristos, ci Îl primim în fiinţa noastră, Îl primim înăuntrul nostru prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Acest lucru îl scoate în evidenţă rugăciunea a XI-a din canonul de Împărtăşanie, rugăciune atribuită Sfântului Ioan Damaschin, care zice aşa:
„Înaintea uşilor casei Tale stau şi de gândurile cele rele nu mă depărtez. Ci Tu, Hristoase Dumnezeule, Care ai îndreptat pe vameşul şi ai miluit pe canaaneanca şi ai deschis tâlharilor uşile raiului, deschide-mi şi mie îndurările iubirii Tale de oameni şi mă primeşte pe mine, cel ce vin şi mă ating de Tine, ca pe desfrânata şi ca pe cea cu scurgere de sânge. Că aceasta, atingându-se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea, cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate. Iar eu, ticălosul, întreg Trupul Tău cutezând a-L primi, să nu fiu ars, ci mă primeşte ca şi pe dânsele şi-mi luminează simţirile cele sufleteşti, arzând nelegiuirile păcatelor mele, pentru rugăciunile celei ce fără de sămânţă Te-a născut pe Tine şi ale puterilor cereşti, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.[8]
Sfântul Ignatie de Antiohia vorbea de euharistie ca de un antidot împotriva morţii. El trăia într-o ţară, Siria, locuită de medici faimoşi care vindecau orice boală cu ierburi medicinale. Dar nu găsiseră leacul împotriva morţii. Sfântul Ignaţiu de Antiohia le spunea medicilor din ţara sa că creştinii găsiseră deja leacul împotriva morţii: euharistia, Trupul lui Hristos.[9]
[1] In 9, 6 – 7.
[2] Mc 7, 32 – 35.
[3] Mt 8, 15; Mc 1, 31.
[4] Mt 8, 3; Mc 1, 40; Lc 5, 13.
[5] Mt 9, 20 – 21; Mc 5, 25 – 29; Lc 8, 43 – 44.
[6] Lc 7, 36 – 50.
[7] Mt 15, 21 – 28; Mc 7, 24 – 30.
[8] Rânduiala sfintei împărtăşiri, Rugăciunea a noua a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 334 – 335.
[9] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 194.
