Evanghelia zilei: Lc 9, 18 – 22
În vremea aceea, când era singur şi se ruga, iar ucenicii erau cu Dânsul, i-a întrebat pe ei Iisus, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu? Atunci ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii, Ilie; iar alţii, că un proroc, din cei de demult, a înviat. El însă i-a întrebat: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Atunci Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. Dar El le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat de bătrâni, de căpeteniile preoţilor şi de cărturari şi să fie omorât, dar a treia zi să învieze.
Identitate recunoscută
Retras de lume, însoţit sau neînsoţit de ucenici Domnul Hristos „se ruga”; dintre sinoptici singurul Luca ţine să menţioneze în mod deosebit acest fapt.[1] Desigur, rugăciunea din Ghetsimani este relatată de evangheliştii sinoptici Matei, Marcu şi Luca,[2] iar la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avem relatată – în capitolul al XVII-lea –, rugăciunea pe care Domnul Hristos a făcut-o pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. Ce reţine atenţia este însă grija evanghelistului Luca de a prezenta atmosfera de rugăciune, „duhul” rugăciunii ce însoţea comunitatea apostolică. Numai în acest „duh” al rugăciunii apostolii vor recunoaşte identitatea ascunsă a Domnului Hristos.
Iubirea sporeşte mai ales prin rugăciune. Cu cât mai mare este rugăciunea omului, cu atât mai desăvârşită îi este iubirea – la fel cum iubirea desăvârşită este fapta celor mai mari rugători. Spunea un distins teolog de la Sfântul Munte Athos, citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, că:
„Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu se roage neîncetat, deoarece iubirea se naşte din rugăciune, iar rugăciunea păzeşte iubirea.”.[3]
Teoclit Dionisiatul răspunde astfel nelămuririi unora care se întreabă de ce Fiul lui Dumnezeu întrupat avea nevoie de rugăciune? De ce Se ruga dacă El însuşi era şi este Dumnezeu? De ce? Pentru că „iubirea se naşte din rugăciune, iar rugăciunea păzeşte iubirea”, iar „Sfânta Treime este structura supremei iubiri”.[4]
În preajma Domnului Hristos, viaţa de zi cu zi a celor doisprezece apostoli era pătrunsă de duhul rugăciunii, al dăruirii şi al atârnării de Dumnezeu. Simţeau cum întreaga lor viaţă izvoreşte din şi respiră în atmosfera rugăciunii.[5] Aşa se face că erau lipsiţi de frică, teamă, neîncredere şi necunoaştere. Pe bună dreptate spunea părintele Dumitru Stăniloae:
„Creştinul care se roagă îl cunoaşte pe Dumnezeu mai adânc şi mai intim decât teologul speculativ, căci Dumnezeu devine transparent conştiinţei prin rugăciune.”.[6]
Pe vremea Mântuitorului teologii erau cărturarii şi fariseii. Aceştia speculau că Domnul Hristos ar fi Ioan Botezătorul sau Ilie sau un proroc din cei de demult, înviat.[7] La polul opus, oamenii simpli, pescari şi vameşi, simţeau şi trăiau prezenţa între ei a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Sunt întrebaţi de Domnul Hristos: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”,[8] iar Petru răspunde: „Hristosul lui Dumnezeu.”;[9] adică, cu alte cuvinte: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”.[10]
În Evanghelia după Matei citim că Domnul Hristos i-a spus lui Petru:
„Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” (Mt 16, 17 – 19).
În înţelegerea Sfinţilor Părinţi, făgăduinţa făcută lui Petru nu este o harismă specială acordată acestuia, ci un răspuns la mărturisirea pe care a făcut-o. Printre cei care au dat această interpretare să-i cităm doar pe Sfântul Ioan Gură de Aur[11] şi pe Sfântul Chiril al Alexandriei.[12]
În Sfânta Scriptură se vorbeşte de mai multe ori de „piatră”, în sens figurat. Acest cuvânt îl desemnează întotdeauna pe Domnul Hristos şi niciodată, nici de aproape, nici de departe, pe Sfântul Apostol Petru. Vorbind despre aceasta Sfântul Nicolae Velimirovici spune că:
„Puterea de a ierta şi de a ţine păcatele, de a lega şi dezlega, o făgăduise Domnul apostolului Petru, apoi şi celorlalţi apostoli. În slăvita zi a Învierii Sale îşi împlineşte făgăduinţa. De astă dată, nu-l dosebeşte pe Petru de ceilalţi, ci dă putere şi autoritate tuturor deopotrivă. De altfel Domnul nu i-a dat lui Petru niciodată vreo putere sau vreo autoritate aparte, ci, în chip individual, i-a dat numai făgăduinţa, drept răspuns la mărturisirea lui fulgerătoare: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Ca semn al încuviinţării acestei mărturisiri şi pentru a-i întări pe ucenici în credinţă, Domnul i-a făcut lui Petru aceeaşi făgăduinţă pe care a făcut-o mai târziu şi celorlalţi apostoli, făgăduinţă pe care, în ziua Învierii, le-o plineşte tuturor deopotrivă. Apostolii au trecut mai târziu această putere urmaşilor lor, episcopilor, iar episcopii preoţilor, încât până astăzi ea este vie şi lucrătoare în Biserica lui Dumnezeu.”.[13]
„Piatra” pe care s-a zidit Biserica nu a fost niciodată apostolul Petru, ci Domnul Hristos. Apostolul Petru, ca şi Pavel, ca şi alţi apostoli au pus doar „piatra de temelie”, dar temelia a fost şi rămâne Hristos.[14] Cum a putut să fie Petru „piatră de temelie” pentru Biserica lui Dumnezeu dacă a fost o vreme când nu l-a cunoscut[15] / recunoscut[16] pe Hristos? Dar nu-l osândim pe apostol! Orice om care se îndepărtează de Fiul lui Dumnezeu nu-l mai recunoaşte, nu-i mai recunoaşte identitatea. Cine iese din atmosfera de rugăciune scade în iubirea lui Dumnezeu şi iese din sfera de cunoaştere / recunoaştere a Domnului Hristos.
[1] „Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga.” (Lc 5, 16); „Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli.” (Lc 6, 12 – 13); „Când Se ruga El singur erau cu El ucenicii şi i-a întrebat: cine zic oamenii că sunt Eu?” (Lc 9, 18); „Luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind.” (Lc 9, 28 – 29); „Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Lc 11, 1).
[2] Mt 26, 36 – 46; Mc 14, 32 – 42; Lc 22, 39 – 46.
[3] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, 2, p. 19.
[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în Studii Teologice, nr. 5 – 6 / 1970, p. 333.
[5] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 187.
[6] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, p. 37.
[7] Mt 16, 14; Mc 8, 28; Lc 9, 19.
[8] Mt 16, 15; Mc 8, 29; Lc 9, 20.
[9] Lc 9, 20.
[10] Mt 16, 16; Mc 8, 29; In 6, 69.
[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 54 şi 82, în PSB 23, pp. 622 – 625 şi pp. 929 – 933.
[12] Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, Cartea a IV-a, în PSB 40, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 142 – 143.
[13] SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI, Predici, p. 229.
[14] „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, – zice Sfântul Apostol Pavel – am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor 3, 2 – 11).
[15] „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” (Mt 14, 25 – 28).
[16] A se vedea cele trei lepădări ale apostolului Petru (Mt 26, 69 – 75; Mc 14, 66 – 72; Lc 22, 56 – 62; In 18, 25 – 27).
