Evanghelia zilei: Lc 12, 12 – 15; 22 – 31
În vremea aceea, când învăţa Iisus, cineva a zis către El din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. Dar Iisus i-a răspuns: omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Apoi a zis către ei: păziţi-vă şi vă feriţi de lăcomia de avere, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul ce-l are din avuţiile sale. Pentru aceasta zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca; nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Căci viaţa este mai mare decât hrana şi trupul decât haina. Uitaţi-vă la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămări, nici hambare şi Dumnezeu îi hrăneşte; cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, oricât şi-ar pune el mintea, poate să adauge la statura sa un cot? Deci, dacă nu puteţi să faceţi nici ce este mai puţin, ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: nici nu torc, nici nu ţes. Totuşi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Şi de vreme ce iarba, care este astăzi în câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nici voi deci să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea; şi să nu fiţi neliniştiţi din pricina aceasta, căci după toate acestea se străduiesc păgânii lumii acesteia. Părintele vostru ştie însă că voi aveţi nevoie de acestea. Aşadar, căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Îmbogăţirea în Dumnezeu
Pilda bogatului neînţelept este precedată de un episod real în care cineva Îi cere Domnului Hristos să-l determine pe fratele său să-şi împartă moştenirea cu el:
„Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea.” (Lc 12, 13).
Domnul îi răspunde:
„Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc 12, 14),
apoi adaugă, pentru toţi cei de faţă:
„Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale.” (Lc 12, 15).
După această introducere urmează textul propriu-zis al parabolei cu bogatul neînţelept, parabolă ce face conţinutul pericopei evanghelice din Duminica a XXVI-a după Rusalii. Parabola respectivă nu este cuprinsă în pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie, dar vom face referire la ea având în vedere că reprezintă un exemplu concret al îndemnurilor evanghelice cuprinse în Predica de pe Munte în variantă lucanică. Astfel, potrivit evanghelistului Luca, Domnul Hristos, după ce vorbeşte de grija faţă de trup,[1] consideră să dea şi un exemplu concret rostind pilda cu bogatul neînţelept.
Bogatul din parabolă cu siguranţă avea calităţi care ar fi foarte preţuite în lumea materialistă a zilelor noastre: era un om priceput în a-şi conduce afacerile, un om întreprinzător, gata să se apuce de lucruri mari. Văzând belşugul roadelor, îşi face imediat socoteala că nu are loc destul să le depoziteze şi decide să-şi construiască hambare noi şi mai mari. Marea lui greşeală este însă că se gândeşte numai la sine. Tot ce are se gândeşte să pună bine numai pentru el. Este de subliniat, în acest sens, repetiţia pronumelui posesiv „al meu”: „roadele mele”, „jitniţele mele”, „grâul şi bunătăţile mele”, „sufletul meu”. Bogatul se gândeşte numai la sufletul său. Dar, ca toţi materialiştii, el nu ştie nici ce este cu adevărat sufletul, nici bunătăţile de care are nevoie sufletul. Dumnezeu intervine şi îi zice bogatului:
„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12, 20).
O trăsătură importantă a acestui text o constituie mai ales faptul că verbul este la prezent: moartea e chiar la uşa bogatului. Şi totuşi el îşi face planuri pentru „mulţi ani”, planuri în care sufletul său nu mai are loc, cum nici Dumnezeu şi ascultarea de poruncile Sale nu au vreun loc în acest proiect de viaţă al bogatului.[2]
Vorbind despre grija lui Dumenzeu faţă de om,[3] Domnul Hristos deschide o perspectivă nouă de înţelegere, superioară Legii vechi, cea de (re)naştere spirituală care creează în om un nou organism spiritual prin care omul trăieşte viaţa duhovnicească.
Omul firesc, numit şi trupesc,[4] poate deveni duhovnicesc prin dobândirea virtuţilor. Având acest organism, adică ochi spirituali şi urechi spirituale, „omul cel nou” nu va mai căuta bogăţia pământească, ci se va orienta spre adevărata bogăţie (Împărăţia lui Dumnezeu) şi se va preocupa de dobândirea ei (îmbogăţirea în Dumnezeu).[5]
A te îmbogăţi în Dumnezeu înseamnă a te îmbogăţi în fapte bune, făcând astfel roditor harul dumnezeiesc primit la Botez. O faptă bună pe care nu a dobândit-o bogatul nemilostiv a fost milostenia. Vorbind despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur arată rolul privilegiat pe care îl are milostenia în dobândirea harului lui Dumnezeu:
„Milostenia nu lasă să ni se stingă candelele (Mt 25, 1 – 12), nici nu ne lasă să ne arătăm la nuntă cu haine murdare (Mt 22, 11 – 13), ci le spală şi le face mai curate decât zăpada… Milostenia nu ne lasă să cădem acolo unde a căzut bogatul cel nemilostiv, ci ne călăuzeşte în sânul lui Avraam.”.[6]
Tot ceea ce ne împiedică de la agonisirea adevăratei bogăţii este numit de Domnul Hristos „nebunie”.[7] Bunurile pământeşti sunt un mijloc, iar nu un scop al vieţii. Şi bogaţii se mântuiesc, însă cu greu.[8] Se mântuiesc acei bogaţi care vor face milostenie pe măsura avuţiei lor.[9]
Începutul „îmbogăţirii în Dumnezeu” este harul lui Dumnezeu. Dacă pentru îmbogăţirea pământească ai nevoie de cineva, de un om, de o moştenire, în cazul îmbogăţirii duhovniceşti ai nevoie de Dumnezeu, de harul dumnezeiesc. Acest har îi arată omului păcatul, îi dezvăluie omului căderea. Celui atins de har îi este dăruită apoi limpezimea vederii duhovniceşti pentru a-l ajuta să se lupte cu folos cu vrăjmaşii săi lăuntrici. Până acum era cufundat în întuneric şi, asemenea celui care e atacat în timpul nopţii, se lupta pe dibuite cu vrăjmaşii nevăzuţi. Acum, vederea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu este asemenea unui sfeşnic aşezat în mijlocul conştiinţei sale, luminându-i colţurile cele mai ascunse.[10]
În acest efort de „îmbogăţire duhovnicească” omul trebuie să lepede de la sine toată grija cea lumească şi toate mădularele cele pământeşti, cum îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel:
„Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli.” (Col 3, 4 – 5).
Explicând cuvintele acestea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„«Pământ» e numit cugetul trupului; «desfrânare» păcatul cu fapta; «necurăţie» a numit învoirea; «patimă» gândul cel pătimaş; «pofta cea rea» primirea simplă a gândului de poftă; «lăcomie» a numit materia care naşte şi face să crească patima. Toate acestea a poruncit dumnezeiescul Apostol să le omori, ca pe nişte mădulare ale cugetului trupesc.”.[11]
Aşadar, omul duhovnicesc pe măsură ce se desparte de păcat se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Şi pentru că „îmbogăţirea” este în Dumnezeu, care e necuprins, noi cunoaştem numai începutul acestei lucrări care este de altfel o continuă luptă duhovnicească, pentru că vrăjmaşul mântuirii noastre, diavolul, nu doreşte să ajungem la o astfel de îmbogăţire. În această luptă, biruinţa noastră constă în smerenie,[12] care nu este altceva decât „concentrarea tuturor virtuţilor”.[13]
[1] Lc 12, 4 – 7; 15.
[2] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Îmbogăţirea în Dumnezeu, în Predici exegetice la duminicile de peste an, pp. 191 – 192.
[3] „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea. (…) Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Lc 12, 22 – 23, 31).
[4] „Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1 Cor 15, 46 – 48).
[5] Lc 12, 21.
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 605.
[7] Lc 12, 20.
[8] Mt 19, 23 – 24; Mc 10, 23 – 25; Lc 18, 24 – 25.
[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 605.
[10] O. CLEMENT, E. BEHR-SIGEL, B. BOBRINSKOY, M. LOT-BORODINE, Fericita întristare, p. 113.
[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste. Întâia sută, 83, în Filocalia 2, p. 75.
[12] Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 261.
[13] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1. Ascetica, p. 183.
