Evanghelia zilei: Mc 10, 46 – 52
În vremea aceea, când ieşeau din Ierihon Iisus, ucenicii Lui şi popor mult, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos pe marginea drumului şi cerea milostenie. Auzind că este Iisus Nazarineanul, el a început să strige şi să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar mulţi îl certau, ca să tacă. El însă striga şi mai tare: Fiul lui David, miluieşte-mă! Atunci Iisus s-a oprit şi a zis să-l cheme. Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă. Iar el, lepădându-şi haina, s-a sculat şi a venit la Iisus. Deci l-a întrebat Iisus, zicându-i: ce voieşti să-ţi fac? Orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd. Iar Iisus i-a zis: du-te, credinţa ta te-a mântuit; şi îndată a văzut şi a pornit după Iisus pe drum.
Lumina celor fără de vedere
Înainte de Patima Sa fiind în drum spre Ierusalim Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi, a trecut prin Ierihon. Mulţime mare de oameni îl urma. Un orb pe nume Bartimeu, care înseamnă fiul lui Timeu, şedea jos la marginea drumului, cerşind.[1]
În paralela de la Matei se relatează despre vindecarea a doi orbi. Părintele profesor Vasile Mihoc ţine să spună că:
„Poate numai unul dintre ei a strigat, mărturisindu-L pe Hristos şi cerând mila Lui şi de aceea ceilalţi doi evanghelişti sinoptici (Marcu şi Luca – n. n.) vorbesc numai despre un orb.”.[2]
În acest ultim drum spre Ierusalim Mântuitorul Hristos le vesteşte încă o dată ucenicilor patimile care aveau să i se întâmple. Aceasta a fost a treia vestire a patimilor.[3] Sfântul Evanghelist Luca ţine să noteze că Mântuitorul le-a vorbit în mod clar ucenicilor săi, dar ei nu au înţeles nimic căci cuvântul acesta le era ascuns şi nu înţelegeau cele spuse.[4] Dacă ucenicii nu înţelegeau, cu atât mai puţin înţelegeau mulţimile. Se pare că o mulţime de oameni L-a însoţit pe Mântuitorul mai mult din curiozitate, atunci când Acesta a trecut prin Ierihon. Auzind zgomotul făcut de această mulţime şi curios să afle ce se întâmplă, orbului din Ierihon i s-a spus că trece Iisus Nazarineanul. Atâta ştiau să spună aceşti oameni despre Iisus. Deşi era lipsit de lumina fizică, orbul dovedeşte că are o lumină interioară căci îl numeşte pe Iisus „Fiul lui David”, adică „Mesia”. Ceea ce mulţimea vedea, dar nu înţelegea, a văzut orbul cu ochii sufletului şi pentru că nu se putea sluji de vedere, a început să strige:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Mt 20, 30; Mc 10, 47; Lc 18, 38).
Oamenii îl certau să tacă, dar el striga şi mai tare:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Mt 20, 31; Mc 10, 48; Lc 18, 39).
Iisus s-a oprit şi a trimis după el. Şi l-au chemat, zicându-i:
„Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.” (Mc 10, 49).
Părintele Teofil Părăian spunea că acest cuvânt este potrivit ca „motto la toată Evanghelia”. Nu este un cuvânt spus de Domnul Hristos, ci unul spus de oameni; este un fel de rezumat al Evangheliei, un cuvânt de reprezentare la Evanghelii, la fiecare Evanghelie: Învăţătorul este aici! Unde aici? În Evanghelie! Şi te cheamă![5]
Trebuie aşadar să avem conştiinţa că Dumnezeu ne cheamă, că ne aşteaptă, că Dumnezeu ne vrea; pentru aceasta trebuie să ne ridicăm şi noi din căderile noastre, să recunoaştem căderile noastre, puţina noastră credinţă şi să vrem să avem mai multă credinţă.
Credinţa nu este niciodată statică. Credinciosul se vrea tot mai aproape de obiectul credinţei sale. Acelaşi lucru se poate spune şi despre orbul din Ierihon. Când aude că Iisus este acolo vrea să se apropie. Pentru că nu are om care să-l călăuzească, l-a chemat pe Dumnezeu, căci a spus:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Mt 20, 30; Mc 10, 47; Lc 18, 38).
Şi Dumnezeu îl ascultă, şi îl cheamă şi îl întreabă ca oarecând pe regele Solomon:
„Ce voieşti să-ţi fac?” (Mt 20, 32; Mc 10, 51; Lc 18, 41).
Şi orbul cere lumină ca să vadă, dar să-L vadă pe El – cum citim în Diatessaron-ul lui Taţian.[6] Apare aici o diferenţă minoră, dar profund semnificativă. La întrebarea Domnului Hristos: „Ce voieşti să-ţi fac?” orbul, după Diatessaron, răspunde:
„Doamne, să TE văd!”.[7]
Acest pronume adăugat textului dă o nouă frumuseţe întâlnirii dintre orbul din Ierihon şi Iisus. El nu numai îl mărturiseşte ca Mesia, dar asemenea dreptului Simeon, vrea să-L vadă.
Este adevărat că această variantă textuală nu este conformă cu originalul. Vechile manuscrise nu susţin această variantă. Cu toate acestea, nu putem să nu luăm aminte la acest amănunt şi să nu-l punem în valoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Dar, chiar dacă acest amănunt nu este consemnat în Evanghelie, el este presupus. Atunci când Hristos i-a deschis ochii orbului, primul lucru pe care aceşti ochi l-au văzut a fost faţa Domnului. Apoi, această vedere, credem noi, s-a imprimat pe retina ochilor creaţi din nou prin puterea credinţei în Hristos.[8]
Puterea credinţei orbului din Ierihon a fost atât de mare încât acesta a primit ca dar din partea lui Dumnezeu nu numai vederea, ci şi mântuirea:
„Mergi, credinţa ta te-a mântuit.” (Mc 10, 52); „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.” (Lc 18, 42).
Şi orbul mergea iarăşi fără călăuză, căci mărturiseşte textul Evangheliei că a văzut înainte de a fi orb.[9] Şi pentru că acum vedea limpede a început să-L urmeze pe Hristos.
Imediat după această pericopă, Evanghelistul Luca ne pune în atenţie un alt om care a dorit să-l vadă pe Mântuitorul. Este vorba de Zaheu vameşul care, fiind mic de statură, s-a urcat într-un copac de pe marginea drumului unde avea să treacă Domnul Hristos. Odată ce ochii săi s-au întâlnit cu ai Mântuitorului, n-a mai fost Zaheu vameşul, ci Zaheu ucenicul.
Fără să greşim putem spune că atâta timp cât nu căutăm să-L vedem pe Mântuitorul Hristos suntem orbi cu sufletul. Îi compătimim pe cei fără vedere, dar sunt unii dintre ei care au vederea duhului, o vedere mai pătrunzătoare decât vederea trupului. A vedea cu sufletul înseamnă să ai conştiinţă, să ai siguranţa prezenţei lui Dumnezeu, să ai conştiinţa existenţei lui Dumnezeu.
Spunea părintele Teofil Părăian că:
„Două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Cum putem să-l vedem pe Dumnezeu dacă este scris că: «Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor.». Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când ştii că nu-L poţi vedea. Şi pentru aceasta nu ai trebuinţă de ochii trupeşti. (…) Atunci avem vedere când ştim că nu putem vedea cu ochii trupeşti cele mai presus de lume, ci numai le înţelegem cu sufletul, cu ochiul duhovnicesc şi mai ales înţelegem că nu înţelegem. Şi mai trebuie să vedem ceva. Ce? Păcatele noastre. Cine nu-şi vede păcatele încă nu a văzut ce trebuie să vadă.”.[10]
[1] Lc 18, 35.
[2] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, „Doamne, să Te văd!”, în Predici exegetice la duminicile de peste an, p. 218.
[3] Mt 20, 17 – 19; Mc 10, 32 – 34; Lc 18, 31 – 34.
[4] Lc 18, 34.
[5] Arhim. Teofil Părăian, Credinţa lucrătoare prin iubire, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p. 317.
[6] Diatessaron-ul lui Taţian (sec. al II-lea) este acea „Evanghelie din patru” adică o combinare a materialelor din cele patru Sfinte Evanghelii într-un text unitar, realizată în siriacă, dar păstrată integral numai în traducere arabă.
[7] The Diatessaron of Tatian, Section XXXI, 33, în „Ante-Nicene Fathers”, vol. 9, Ed. A. Menzies, Peabody, Massachussets, 1994, p. 91.
[8] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, „Doamne, să Te văd!”, în Predici exegetice la duminicile de peste an, pp. 220 – 221.
[9] Mc 10, 51.
[10] Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, pp. 188 – 189.
