Evanghelia zilei: Mc 13, 9 – 13
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: luaţi seama la voi înşivă, că vă vor da în puterea soboarelor şi în sinagogi veţi fi bătuţi şi veţi sta înaintea stăpânitorilor şi a împăraţilor pentru Mine, ca să mărturisiţi înaintea lor. Însă întâi trebuie să se propovăduiască Evanghelia la toate popoarele. Iar când vă vor duce ca să vă dea în mâna stăpânirilor, să nu vă îngrijiţi de mai înainte ce veţi grăi, ci ceea ce vi se va da în acel ceas aceea veţi grăi. Că nu voi veţi grăi, ci Duhul Sfânt. Atunci va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu, şi se vor scula copiii asupra părinţilor şi-i vor omorî. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.[1]
„Nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi”
Adresându-se ucenicilor Săi, în cuvântarea de despărţire, Domnul Hristos le spune:
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (In 15, 18 – 20).
Nu se poate să-L propovăduim pe Hristos Cel răstignit, şi noi, la rândul nostru, să nu fim răstigniţi pentru lume. A-L propovădui pe Hristos înseamnă a fi gata de martiriu. În epoca primară misiunea creştinilor între păgâni era un adevărat martiriu: creştinii erau prigoniţi, bătuţi, duşi înaintea conducătorilor şi a regilor, judecaţi şi condamnaţi la moarte. De ce? Pentru că propovăduiau iubirea şi dreptatea într-o lume a nedreptăţii şi a urii.
Înaintemergători ai martirilor creştini au fost proorocii şi drepţii Vechiului Testament. Aceştia, deşi au trăit înainte de Hristos, au avut credinţa martirilor creştini. Citim, în capitolul al XI-lea al Epistolei către Evrei, despre unii precum Ghedeon, Barac, Samson, Ieftae şi despre prooroci în general că:
„prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.” (Evr 11, 33 – 40).
Martirii creştini, ca şi drepţii Vechiului Testament, au fost din lume, dar nu au fost ca lumea; nu s-au asemănat lumii. Ei, de care lumea nu era vrednică au fost lăsaţi în lume „ca pildă”, ca nu cumva la Judecata de Apoi să se îndreptăţească cineva pe sine. Au venit în lume ca mărturie, dar lumea nu i-a primit.
Cuvântul Domnului Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”,[2] a avut forţa şi puterea de a susţine credinţa tuturor celor care L-au mărturisit.
Dacă Hristos a biruit lumea în virtutea faptului că este Dumnezeu adevărat, de-o-fiinţă cu Tatăl, Care a creat lumea, creştinii primesc şi ei această putere prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor. Troparul care se cântă la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh ne pune în vedere acest lucru:
„Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul cel Preasfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”[3]
Aşadar, prin Pogorârea Duhului Sfânt, „care pe cele cu lipsă le împlineşte”, oamenii devin preaînţelepţi, şi aceşti preaînţelepţi, luminaţi de Duhul Sfânt, întrec în înţelepciune înţelepţii pământului, după cuvântul Domnului Hristos:
„Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela.” (Mc 13, 11).
Mai aproape de zilele noastre, când multe biserici ortodoxe au trăit sub opresiune politică, s-au ridicat oameni inspiraţi de Dumnezeu care au iniţiat noi arii de primat spiritual. Şi am numi aici duhovnicii care au trăit în lume, în mănăstiri, sau afară din lume, în sihăstrii. Ei au ţinut vie flacăra credinţei astfel încât chiar dacă a fost îngrădită în manifestările ei, Biserica a dospit generaţia actuală de creştini şi mărturisitori ai credinţei. Dacă generaţia dinainte a asistat neputincioasă la dărâmarea bisericilor, generaţia actuală este chemată la ridicarea lor.[4]
Creştinii zilelor noastre, spre deosebire de creştinii Bisericii primare, nu mai sunt chemaţi să-L mărturisească pe Domnul Hristos cu preţul vieţii lor. Pentru creştinii zilelor noastre martiriul înseamnă omorârea egoismului pe care-l avem, ca urmare a deosebirilor de cultură şi condiţie socială ce există între noi. Înaintea lui Hristos toţi suntem egali; suntem oameni, mai buni sau mai răi, virtuoşi sau păcătoşi – singura deosebire reală existentă între noi, toate celelalte deosebiri fiind suprimate în El.[5]
[1] Textul fiecărei pericope evanghelice din prezentul volum este reprodus din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
[2] In 16, 33.
[3] Penticostar, Troparul Cincizecimii, gls. 8, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 314.
[4] Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, II, Să zidim Biserici, în Rev. Transilvania, Sibiu, 1 – 2 / 1992, pp. 25 – 26.
[5] Emmanuel Klapsis, L’Euharistie, événement missionnaire dans un monde de souffrance, în Contacts, No. 144, Paris, 1988, p. 249.
