Evanghelia zilei: Mc 11, 1 – 11
În vremea aceea, când s-a apropiat de Ierusalim şi a venit în Betfaghi şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis Iisus pe doi dintre ucenicii Săi şi le-a zis: mergeţi în satul care este înaintea voastră; şi, cum veţi intra în el, veţi afla legat un mânz pe care n-a şezut până acum nimeni dintre oameni; dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: de ce faceţi aceasta?, să-i spuneţi că îi trebuie Domnului şi numaidecât îl va trimite aici. Deci au mers şi au aflat mânzul legat lângă uşă, afară în drum, şi l-au dezlegat. Dar unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: ce faceţi de dezlegaţi mânzul? Iar ei le-au spus precum le poruncise Iisus şi i-au lăsat. Atunci au adus mânzul la Iisus, şi-au pus hainele lor pe mânz, iar Iisus a şezut pe el. Şi mulţi aşterneau hainele lor în calea Lui, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe drum. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului. Binecuvântată este împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu; şi, după ce a văzut toate, iar vremea fiind spre seară, a plecat în Betania cu cei doisprezece.
Intrarea în Ierusalim
Iisus înviase un mort de patru zile. Acest fapt minunat nu putea trece neobservat între iudei. Mulţi dintre ei au început să creadă în Iisus şi să-L urmeze. La Ierusalim începuseră pregătirile pentru sărbătoarea Paştilor. Căpeteniile iudeilor se întrebau dacă Iisus va veni la această sărbătoare. Mântuitorul se afla aproape de Ierusalim, în Betania. De aici îşi face anunţată intrarea în Ierusalim, căci trimite pe doi dintre ucenicii Săi în Betfaghe, un sat care era în drum spre Ierusalim, ca să aducă de acolo un mânz de asină. Le spune Mântuitorul celor doi ucenici trimişi:
„Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care n-a şezut până acum nici un om. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta? spuneţi că Domnul are trebuinţă de el şi îndată îl va trimite aici.” (Mc 11, 2 – 3; Lc 19, 30 – 31).
Totul s-a petrecut aşa cum a spus mai înainte Domnul Hristos. Ucenicii au intrat în sat, au aflat mânzul de asină, legat la o poartă[1] şi l-au dezlegat. Cei care au întrebat de ce îl dezleagă au fost vestiţi că Domnului îi trebuie şi că îl va trimite înapoi. Cu siguranţă au spus şi motivul pentru care împrumută acest asin:
„Domnul va intra în Ierusalim.”.
Oamenii ştiau cine este Domnul. Au auzit de învierea lui Lazăr şi doreau să vadă atât pe cel înviat, cât şi pe Cel ce a săvârşit această înviere. De aceea, auzind că Domnul va intra în Ierusalim au răspândit vestea şi la cei ce se aflau acolo pentru ziua praznicului. Aşa se face că, la intrarea Domnului Hristos în Ierusalim, o mulţime impresionantă de oameni I-au ieşit în întâmpinare. La aceasta s-a adăugat cei care veneau împreună cu Domnul din Betania. Şi mulţi îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii aşterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pe urmă strigau, zicând:
„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!” (Mc 11, 9 – 10).
Acest text din psalmi era cântat de iudei la Sărbătoarea Corturilor, cea mai veselă dintre sărbătorile iudaice. De fapt, oamenii îşi exprimau bucuria că Îl pot primi pe Domnul Hristos, despre care au auzit că a făcut atâtea fapte minunate.
Pentru evrei era o mare bucurie atunci când se învredniceau să ajungă la Ierusalim de marile sărbători, anume la Paşti, la Cincizecime, la Sărbătoarea Ispăşirii şi la Sărbătoarea Corturilor. Ierusalimul era copleşit atunci de mulţimile nenumărate de pelerini. Istoricul Iosif Flaviu vorbeşte de milioane de pelerini. Dar chiar dacă am socoti numărul lor de zece ori mai mic, tot nu era loc în cetate pentru a-i încăpea pe toţi. Mulţi se instalau în afara zidurilor, în corturi sau pur şi simplu sub cerul liber. Ca să ne formăm o imagine, să ne gândim numai la ceea ce se întâmplă în fiecare an la Mănăstirea Nicula în zilele de 14 şi 15 august.
Prin urmare, la intrarea Domnului în Ierusalim, o mulţime de pelerini îl însoţea, iar alta îl primea. Şi aceşti oameni îi strigau:
„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” (Mt 21, 9; Mc 11, 9; Lc 19, 38; In 12, 13).
Odată ce pelerinii treceau de Betania şi urcau pe Eleon, aveau în faţă priveliştea minunată a Cetăţii Sfinte. Din sufletele lor izbucnea o cântare de bucurie, cum se întâmplă astăzi cu pelerinii care ajung de departe la mănăstiri de ziua hramului. Ei vin cântând pe cale, dar apropiindu-se de destinaţie şi văzând cu ochii lor mănăstirea, bucuria parcă le inundă sufletele. Dacă pe cale cântarea lor era de cerere, odată ajunşi la mănăstire cântarea este de mulţumire, căci zic, cu lacrimi în ochi:
„Am ajuns Măicuţă, să ne mai vedem
Să-ţi spunem necazul care-l mai aveam.”.
Nu este nimic regizat; este o bucurie a sufletului care izbucneşte în afară. La fel a fost şi pe vremea Mântuitorului. Pelerinii urcau la Ierusalim cântând acei Psalmi ai treptelor, respectiv 14 Psalmi, cuprinşi între Psalmul 119 şi Psalmul 133.
Când pelerinii evrei vedeau Ierusalimul cu ochii, din sufletul lor izbucnea această cântare de bucurie:
„Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: «În casa Domnului vom merge!» Stăteau picioarele noastre în curţile tale, Ierusalime! Ierusalimul, cel ce este zidit ca o cetate, ale cărei porţi sunt strâns unite. Că acolo s-au suit seminţiile, seminţiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude numele Domnului. Că acolo s-au aşezat scaunele la judecată, scaunele pentru casa lui David. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului şi pentru îndestularea celor ce te iubesc pe tine. Să fie pace în întăriturile tale şi îndestulare în turnurile tale.” (Ps 121, 1 – 7).
În această atmosferă a bucuriei, pelerinii văzându-L pe Domnul Hristos îi strigă cuvintele:
„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” (Mt 21, 9; Mc 11, 9; Lc 19, 38; In 12, 13).
Sfântul Evanghelist Marcu nu insistă asupra acestor cuvinte. Atenţia lui pare să fie orientată spre altceva. Mântuitorul a intrat în Ierusalim şi în templu şi fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece. A intrat şi a ieşit. Nu a intrat cu bucurie în Ierusalim. Înţelegem lucrul acesta dacă am pătrunde sensul cuvintelor scrise de părintele profesor Vasile Mihoc în Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului, unde, vorbind despre Intrarea Domnului în Ierusalim, spune:
„Odată ajuns pe Eleon, Mântuitorul priveşte cu încântare panorama unică a Cetăţii Sfinte. Vede templul nou construit, cu zidurile sale albe şi cu splendidele porticuri. Totul se vede ca-n palmă. Nu numai templul, ci întreg oraşul, înconjurat de incinta puternic fortificată. Ceva numai pare strident în preajma acestui ansamblu perfect. O stâncă fără formă sau mai degrabă cu o formă ce trezeşte fiori, ca un cap de mort, dincolo de poarta lui Efraim atrage ca un magnet privirea lui Iisus. Un mic deal de piatră ce-şi aşteaptă Mântuitorul. E Golgota!”.[2]
[1] Mc 11, 4.
[2] Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, p. 102.
