Evanghelia zilei: Lc 19, 29 – 40; 22, 7 – 39

În vremea aceea, apropiindu-se de Betfaghi şi de Betania, lângă muntele care se cheamă Muntele Măslinilor, a trimis Iisus doi dintre ucenicii Săi, zicându-le: mergeţi în satul care este înaintea voastră şi, cum veţi intra în el, veţi găsi legat un mânz pe care n-a şezut până acum nimeni dintre oameni; dezlegându-l şi aduceţi-l. Iar dacă vă va întreba cineva pentru ce îl dezlegaţi, să-i spuneţi că îi trebuie Domnului. Şi, ducându-se, cei trimişi au aflat precum le spusese. Iar când dezlegau mânzul, a zis stăpânul lui către ei: pentru ce dezlegaţi mânzul? Ei au răspuns: Domnului îi trebuie. Şi l-au adus la Iisus şi, aruncându-şi hainele lor pe mânz, au pus pe Iisus deasupra. Iar, pe când mergea, oamenii îşi aşterneau hainele lor în calea Lui. Şi, apropiindu-se de coborâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu cu glas mare, pentru toate minunile pe care le văzuse şi ziceau: binecuvântat este împă­ratul care vine în numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus. Dar unii farisei din mulţime au zis către Dânsul: Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: vă spun vouă că, dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga. A venit deci ziua azimelor când trebuia să se jertfească mielul de Paşti. Şi Iisus a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: duceţi-vă de ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm. Iar ei L-au întrebat: unde voieşti să-Ţi pregătim? Iar Dânsul le-a răspuns: iată, când veţi intra în oraş, vă va întâmpina un om, ducând un vas de lut cu apă; mergeţi după el până la casa unde va intra şi spuneţi stăpânului acelei case: Învăţătorul te întreabă: unde este odaia pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei? Şi el vă va arăta un foişor mare aşternut; acolo să pregătiţi. Deci, ducându-se ei, au găsit aşa cum le spusese şi au pregătit Paştile. Iar când a fost ceasul, a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli şi a zis către ei: foarte mult am dorit să mănânc cu voi aceste Paşte, mai înainte de Patima Mea! Căci vă spun că de acum încolo nu voi mai mânca din acestea până când se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, luând paharul, mulţumind a zis: luaţi acesta şi-l împărţiţi între voi; căci vă spun vouă că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei până când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Aşijderea şi paharul, după ce au cinat, zicând: acest pahar este legea cea nouă, în sângele Meu care se varsă pentru voi. Dar iată mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masă. Însă Fiul Omului merge după cum este rânduit, dar vai acelui om prin care este vândut. Iar ei au început să se întrebe unul cu altul: cine dintre ei ar fi cel care avea să facă această faptă? Apoi s-a iscat şi o neînţelegere între ei: care dintre ei să fie socotit ca cel mai mare? Atunci Iisus le-a zis: împăraţii păgânilor îi stăpânesc pe aceştia şi cei care au putere asupra lor sunt numiţi făcătorii lor de bine. Dar voi să nu fiţi astfel; ci cel care este mai mare între voi să fie ca cel mai mic; şi care este căpetenie să fie ca unul ce slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu este cel care stă la masă? Însă Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte, căci voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţia, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să şedeţi pe scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Apoi Domnul a zis: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu. Însă Eu M-am rugat pentru tine, să nu înceteze credinţa ta; şi tu, când te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi. Dar el I-a răspuns: Doamne, sunt gata să merg cu Tine şi în temniţă şi la moarte. Iar Iisus i-a zis: Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până ce nu te vei lepăda de Mine de trei ori, cum că nu Mă cunoşti. După aceea i-a întrebat: când v-am trimis fără pungă şi fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva? Iar ei au răspuns: de nimic. Atunci Dânsul le-a zis: acum însă cel care are pungă s-o ia; asemenea şi cel ce are traistă; iar cel ce nu are să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie. Căci vă spun vouă că trebuie să se împlinească cu Mine Scriptura care zice: şi cu cei fărădelege s-a socotit; pentru că şi cele despre Mine sunt gata să se împlinească. Ei au zis atunci: Doamne, iată aici două săbii. Iisus le-a răspuns: este destul. Şi, ieşind, s-a dus ca de obicei în Muntele Măslinilor; iar ucenicii s-au dus după Dânsul.

Lucrarea smereniei

Fiecare evreu avea obligaţia de a merge la Ierusalim cel puţin de trei ori pe an: de Sărbătoarea Corturilor, de Paşti şi de Cincizecime, adică de Sărbătoarea Secerişului. Pelerinajele la Ierusalim aveau loc în perioa­da martie – septembrie. Pelerinii veneau în cete, cântând versuri din Psalmi (acei Psalmi numiţi „ai treptelor”, o aluzie la urcarea către Ieru­salim). Oricum, pelerinajul la templul din Ierusalim era socotit de către evrei, pe de o parte, o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, o înălţare spirituală, un urcuş spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Se impune o lămurire în legătură cu cele două sărbători iudaice, Paştile şi Cincizecimea, întrucât creştinii au păstrat în continuare nume­le acestor sărbători. Învierea Domnului s-a petrecut Duminică, 16 Nissan, după Paştile iudaic, deci în legătură directă cu această sărbătoare. Pentru creştini Paştile înseamnă „trecere”, ca şi pentru evrei, dar nu trecerea de la robie la libertate, ci trecerea de la moarte la viaţă. Hristos prin învierea Sa ne-a trecut pe toţi de la moarte la viaţă. Prin urmare, creştinii au păstrat numele sărbătorii, respectiv numele de Paşti, dar i-au dat un alt sens. La fel s-a întâmplat şi cu Sărbătoarea Cincizecimii. Această sărbă­toare se numeşte Cincizecime pentru că are loc la 50 de zile după Paşti. Pentru evrei Cincizecimea reprezintă Sărbătoarea Secerişului sau a Săp­tămânilor, o sărbătoare de mulţumire pentru strângerea recoltei. Fiind în strânsă legătură cu sărbătoarea Paştilor, Cincizecimea în tradiţia iudaică se mai numeşte şi „Încheierea Paştilor”, având loc tot la 50 de zile după Paşti, prefigurând astfel Cincizecimea creştină, ziua Pogorârii Sfântului Duh.

Sărbătoarea fără o pregătire prealabilă nu aduce bucurie în suflet. În asemenea caz, credinciosul asistă numai la sărbătoare. Participi la sărbătoare atunci când ai credinţă, când ai fapte bune, când ai smerenie.

La intrarea în Ierusalim Domnul Hristos foloseşte un mânz de asină, simbol al smereniei. Apoi, înainte de sărbătoarea Paştilor, Domnul S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. A turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele uce­nicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis:

„Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul,     v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (In 13, 12 – 15).

Mântuitorul le-a dat apostolilor această pildă de smerenie pentru a-i învăţa că cel ce vrea să fie întâiul între ei trebuie să fie slujitorul tu­turor. Or, cine nu se smereşte pe sine nu poate să-şi slujească aproapele.

Această slujire în smerenie degajă duhul. Cel care are smerenia de­vine un înţelept, fără a se afirma în faţa celorlalţi. El exercită o atracţie asupra tuturor; este respectat fără ca el să o ceară.

Spune Sfântul Ioan Scărarul că:

„Cel smerit nu va mai răni, nu va mai osândi, nu va mai dori să stăpâneas­că peste alţii, nu va mai înşela. Smerenia este o continuă uitare a faptelor noastre celor bune, o recunoaştere că tot ceea ce suntem, suntem numai datorită darului şi îndurării lui Dumnezeu.”.[1]

Iar Cuviosul Siluan Athonitul spune că:

„Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri. Aşa sunt înghiţite şi necazurile în inima celui smerit căci tăria Domnului e cu el.”.[2]

Omul smerit este omul credincios. Apoi smerenia, la fel ca şi credin­ţa se cultivă. Spunea părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta:

„Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Şi deci, dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinţă. Măsura credinţei este măsura vieţii. Cine are o credinţă nelucrătoare în exterior de fapt nu are o credinţă mântuitoare.

Credinţa este cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai. Cunoaştem cuvântul Domnul Hristos că celui ce are i se va mai da – celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă – iar celui ce nu are, şi ce crede că are i se va lua – i se va lua şi credinţa care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are. Nu are susţinere pentru cunoştinţă. Celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă, pentru că are şi făptuire, iar celui ce nu are făptuire, i se va lua şi cunoştinţa care crede că o are, pentru că de fapt nu o are.”.[3]

Apostolul Petru a crezut că are atât de multă credinţă încât poate să-l urmeze pretutindeni pe Domnul Hristos:

„Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte.” (Lc 22, 33).

Domnul Hristos însă nu a lăudat mărturisirea credinţei lui, ci l-a smerit spunându-i:

„Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoşti.” (Lc 22, 34).

I-a vestit lepădarea, dar nu l-a lăsat nemângâiat. I-a spus înainte de a-i vesti lepădarea:

„Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu   M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcân­du-te, întăreşte pe fraţii tăi.” (Lc 22, 31 – 32).

Prin urmare, Simon, după ce se va întoarce la pocăinţă, va avea misiunea de a se face pildă de pocăinţă pentru toţi apostolii, căci aceasta este lucrarea smereniei:

„Fiindcă – spune Domnul Hristos –, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11).

[1] Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuv. XXV, trad. de Mitrop. Nicolae Corneanu, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 386.

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 75.

[3] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, Timişoara, 1997, pp. 123 – 124.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Lucrarea smereniei (Luni, Săptămâna a XXXVI-a după Rusalii)
Lucrarea smereniei (Luni, Săptămâna a XXXVI-a după Rusalii)
/