Lupta cu diavolul este o realitate

de Spiritualitate

Nu numai Dumnezeu e o realitate evidentă, ci şi diavolul este o realitate. El umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Şi lucrarea lui o poate constata oricine începând din casă, uitându-se în ţară şi uitându-se în lume.

Evanghelia ne pune în faţă un om nenorocit care a căzut în ghearele diavolului. Este vorba de îndrăcitul din Gadara. Mântuitorul a trecut cu luntrea, dimpreună cu ucenicii Săi, în Gadara. Şi când au ajuns la ţărm a ieşit un om al cărui chip era înspăimântător şi se manifesta foarte turbulent. Nu stătea în casa lui, îl legau şi rupea legăturile. Stătea în cimitir, se ascundea prin morminte, încât le era şi frică oamenilor să treacă pe calea aceea.

Ne spune Sfânta Scriptură aşa: „avea demon şi de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27).  Însă, când a apărut Domnul Hristos, dracul din el s-a cutremurat şi a ripostat: „ai venit să mă chinuieşti înainte de vreme, pentru că încă n-a venit sfârşitul veacurilor”. Şi Domnul Hristos l-a întrebat cum îl cheamă? Şi a răspuns: legiune, pentru că erau mulţi draci în el. Şi dracii s-au rugat: dacă ne scoţi din om, iată, este o turmă de porci care paşte aici, dă-ne voie să intrăm în ei. Şi Domnul Hristos le-a dat voie. Şi turma s-a îndrăcit şi s-a aruncat de pe malul mării în apă. Auzind, au ieşit oamenii din cetate cu mic cu mare. L-au văzut pe concetăţeanul lor sănătos. Dar gândul le era în altă parte: la paguba pe care au păţit-o. Şi, zice Scriptura, că L-au rugat pe Domnul Hristos să plece de la ei.

Vedeţi câte realităţi urâte. Bietul om bolnav, îndrăcit, s-a tămăduit. Nu le-a părut bine că s-a făcut un om sănătos, care, spune Scriptura, este mai preţios decât toată lumea creată de Dumnezeu, decât toată imensitatea spaţiilor ce ne înconjoară. Nu! La lucrul acesta nu s-au gândit. Pentru că şi cei din cetate erau îndrăciţi; numai că într-alt chip. Ei nu se dezlănţuiau, nu se manifestau zgomotos, dar sufl etul lor era îndrăcit. Vedeţi, iubiţi credincioşi, Domnul Hristos numai două minuni a făcut în care a pedepsit. Şi niciodată un om. O dată a uscat un smochin neroditor, în săptămâna patimilor, vrând să le dea dovadă evreilor că tot omul care nu face faptă bună se va usca ca smochinul şi se va arunca în foc. Şi, de data aceasta, cu turma de porci. Dar şi aceasta are un tâlc. Poate ne vom întreba: dacă l-a făcut pe bietul om sănătos, de ce le-a făcut pagubă celorlalţi?

Iată de ce le-a făcut pagubă. În cetatea din Gadara locuiau şi saducheii. Erau o partidă evreiască care zicea că există Dumnezeu, dar nu există nici îngeri, nici diavol şi nici sufl et. Moare omul şi e bun mort; şi nu mai învie de acolo din groapă. Şi, atunci, Domnul Hristos a vrut să le dea dovadă, să le facă o demonstraţie palpabilă, văzută, că există îngeri, că există diavoli, că există sufl et. Pentru că, altfel, cum ar fi înnebunit o turmă întreagă de porci, să se arunce în mare, dacă nu existau duhuri necurate să-i poarte? Le-a făcut o demonstraţie aşa cum, poate, uneori ar fi necesar să ne facă şi nouă. Numai că noi nu percepem. Pentru că, şi noi, de multe ori, avem pagubă, necazuri şi încercări, dar nu le citim tâlcul.

Deci saducheii nu credeau în sufl et şi în îngeri. Sunt, poate nu mulţi în România, în alte părţi mai mulţi, oameni care nu cred în sufl et, nu cred în viaţa de după moarte, nu cred în a doua venire a Domnului Hristos şi nu cred în învierea morţilor. Domnul Hristos pe toate acestea ni le-a demonstrat că sunt adevărate.

Dar, încă pentru un lucru i-a pedepsit pe cei din cetate. Ei erau iubitori de arginţi. Le erau mai dragi porcii decât oamenii. Le erau mai dragi banii decât semenii lor. Cei din cetate erau iudei. După legea lor nu aveau voie să crească porci. Şi, nici nu-i mâncau ei, dar făceau foarte bună negustorie cu ei. Câştigau bani mulţi; erau iubitori de bani. Domnul Hristos a vrut să le demonstreze că averea noastră pământească este trecătoare şi că la o sufl are de vânt se poate face praf şi pulbere tot ce agonisim într-o viaţă întreagă. Aşa gândesc sfinţii.

Pentru că, de pildă la cuvioşi, noi cântăm aşa: „că nu s-au uitat la trup, căci este trecător, ci s-a gândit la suflet, la lucrul cel nemuritor”. Cei din Gadara se gândeau mai mult la porci, la animale, la avere, la bani. E un mare pericol această îndrăcire, îndrăcirea cu iubirea de arginţi. E un mare pericol, iubiţi credincioşi, şi pentru lumea noastră. Sigur că nu suntem noi puşi să judecăm, dar, nu suntem şi noi mai iubitori de porci decât de Dumnezeu şi de oameni?

Acesta e pericolul lumii modeme: ca oamenii să se îndrăcească de iubirea de arginţi şi, de încă o iubire, de iubirea de plăceri. De plăceri trupeşti. Lucrurile acestea le caută oamenii mai mult decât pe Dumnezeu. E fericită localitatea şi parohia în care oamenii cercetează biserica în număr mare în fi ecare duminică. Acolo unde îşi găsesc altceva de lucru şi, ferească Dumnezeu, cercetează cârciuma şi alte desfătări nelegiuite, acolo este legiunea de demoni care-i poartă pe oameni; aşa cum l-a purtat şi pe cel din Gadara.

Numai că a apărut Hristos. L-a făcut sănătos pe cel din Gadara, ne face sănătoşi şi pe noi. Omul acela, după ce s-a văzut izbăvit, s-a apropiat de Domnul Hristos şi L-a rugat: „Doamne lasă-mă să merg cu Tine”. Şi Domnul Hristos i-a zis: nu-i nevoie să vii cu mine. Du-te la casa ta, du-te la ai tăi, şi spune-le lor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.

Cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Acesta este gândul, aceasta este îndatorirea unui creştin, care-L simte pe Hristos, care se bucură de prezenţa lui Hristos, atunci când pleacă la casa lui: să le spună şi celor dragi cât bine ne poate face nouă Dumnezeu. Că nu există alternativă, nu poate nimic să se compare cu această bucurie sfântă a credinţei, pe care o gustăm la biserică.

Diavolul este o realitate. Vedem lucrarea lui în jurul nostru: neînţelegere, amărăciune, suferinţă şi câte altele. Şi, pe plan mai larg, certuri, dispute şi chiar războaie.

Or, noi putem scăpa de mrejele lui, noi şi toţi cei dragi ai noştri, noi şi neamul nostru, însă cu o singură condiţie: să încercăm să urcăm, să nu stăm acolo jos, acolo pe unde umblă el. Şi urcăm venind la biserică. Urcăm rugându-ne, urcăm spovedindu-ne, împărtăşindu-ne cu prea Sfi ntele Taine. Atunci săgeţile lui cele purtătoare de foc, cele pornite asupra noastră, nu ne pot atinge, pentru că avem de partea noastră pe sfi nţii îngeri, pe patronii bisericii acesteia: Sfi nţii Arhangheli. Îi avem de partea noastră pe sfi nţii care au biruit asupra răului. Dar, în primul rând, îl avem de partea noastră pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care l-a înfrânt pe diavolul. Şi, tuturor celor ce îşi pun nădejdea în El, le dă viaţă veşnică. Or, locul unde ne pregătim pentru viaţa veşnică, locul unde ne întâlnim cu El, locul unde îl preamărim, locul unde ofi ciem Liturghia, jertfa Lui cea sfântă şi fără de sânge, este biserica.


Sursa: † Andrei Andreicuţ OSPĂŢUL CREDINŢEI, Cuvinte de învăţătură, ediţia a II-a, Renașterea Cluj-Napoca, 2012

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Memento Scriptura Sacra. Ți-a scris Domnul…  Ia și citește!

Memento Scriptura Sacra. Ți-a scris Domnul… Ia și citește!

Scriptura este cartea care te poarta spre orizontul atotștiinței divine, ți-l deschide, te uimește și te cucerește, ca prin credință să te înalți înspre El, alipindu-te de Dumnezeul Treime, prin Hristos. Este izvor al sfințirii și de aceea e Sfânta Scriptura, dar este...

Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Secolul XX, deși copleșit de o nemaivăzută recrudescenţă a răului, prin convulsii sociale, războaie sau regimuri totalitare, a fost marcat totodată și de parcursul spiritual al unor sfinţi de excepţie. A fost o modalitate prin care Dumnezeu a compensat lucrarea...

Dumnezeu n-a făcut moartea

Dumnezeu n-a făcut moartea

Aflăm de la Solomon un lucru extraordinar: acela că Dumnezeu n-a făcut moartea. Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor, iar moartea este un accident care a intervenit în viaţa omului datorită păcatului. Dacă Dumnezeu n-a făcut moartea, omul nici...