Corupția a devenit unul din cele mai îngrijorătoare fenomene din țara noastră care pune sub semnul întrebării nu doar încrederea publică în oameni și instituții, ci și o întreagă ierarhie de valori și principii care dau substanță oricărei democrații. Termeni precum corectitudine, șansă, conduită, onestitate, transparență sau obiectivitate sunt practic anulați în fața acestui ferment de descompunere morală care a cuprins societatea românească în profunzimea ei. Locul lor este luat de realități precum bun-plac, putere, interes, abuz, mită sau trafic de influență care compromit și întunecă orizontul de șanse și speranțe al unei întregi națiuni. De aceea o reflecție asupra cauzelor profunde ale acestui fenomen se impune ca o premisă a înțelegerii faptului că de corupție nu este ferit nimeni și nimic.
Dacă privim etimologic, corupția este un microb, care mai întâi strică natura celui în care a intrat și o degradează, sfârșind prin a o descompune și a o nimici. Acest pericol distructiv individual poate antrena într-un uriaș proces de descompunere și alte naturi care, prin firea lor, sunt încă necorupte, iar această regulă este pe deplin confirmată de biologie. Orice organism viu este supus coruperii, adică deturnării sensului primordial pentru care a fost creat, fie în prezența unor factori externi, fie sub imperiul propriei alterări produse de timp.
Corupția arată că înainte de a fi o problemă naturală ea este în primul rând o defecțiune morală, pentru că așa cum există o corupție a trupului există și una a sufletului. În acest context păcatul este expresia prin excelență a corupției, care alterează darurile dumnezeiești din om, lăsând loc vidului care se adâncește tot mai mult și care sfârșește prin a arunca ființa umană în haos. Împotrivă acesteia, dar și a degradării în timp a naturilor create nu putem lupta cu propriile arme și puteri, iar victoria asupra acestei forme de corupție o punem pe seama bunăvoinței Domnului.
Mai periculoși rămân însă factorii externi, care transformă corupția într-o mare ispită mai ales pentru cei care dețin o autoritate sau exercită puterea. În acest sens Mitropolitul Bartolomeu Anania dădea o definiție admirabilă corupției pe care o vedea ca fiind viciul omului imoral care-şi degradează spiritul prin încălcarea conduitei sociale. Exploatarea autorității sau a poziției sociale a celui care deține o funcție în favoarea unui profit personal este forma cea mai des întâlnită a corupției în lumea politică și economică și are ca fundament puterea. Puterea dacă nu este bine dozată și supusă cenzurii binelui și interesului comun devine drogul care îi răpește celui care o deține puterea de a se stăpâni. „A sta lângă butoiul cu miere și a nu-ți băga mână în el” nu este doar metafora cinstei și a corectitudinii, ci și conștiința că având puterea ai și răsplata pe măsură, în fața căreia nu merită să îți sacrifici libertatea. De aceea, pentru a deține puterea sunt preferați oameni care știu să o gestioneze ca pe o povară și nu ca pe un profit. La aceasta se mai adaugă graba, ispita banului public, dorința de îmbogățire, drumul ocolit, care pentru mulți dintre cei care dețin funcții au fost nu mizele prin care doreau să își schimba viața, ci ispitele care au înghițit atâtea destine. Pentru că suntem convinși, corupe puterea, corupe banul, dar mai ales modelul uman corupt.
Puterea exemplului este și ea o realitate care a făcut să se perpetueze un sistem marcat de același viciu al corupției. Confirmarea tacită că este posibil și așa, a născut o întreagă generație clientelară, în care corupția a devenit liantul viciat care unea oameni și interese. Pentru că un funcționar corupt generează și un cetățean dornic să beneficieze de pe urma acelorași favoruri corupte și excepții de la lege în interes propriu.
Corupția mai poartă și amprenta genetică a moșteniri comuniste, pentru că ea a fost nu doar politica întregului sistem, ci era percepută și ca o veritabilă formă de rezistență și ca o lovitură subsversivă dată unui regim, el însuși corupt și fals. Corupția nu ocolește nici firile ceva mai spiritualizate, așa că ea este prezentă și în Biserică sub numele de simonie. Pe scurt acest viciu este modalitatea prin care cineva obține o slujire sau demnitate bisericească prin bani. Acest fapt arată prin însăși exemplul biblic al lui Simon Magul că în Biserică foamea de putere este viciul care corupe orice slujire sfântă a oamenilor și a lui Dumnezeu.
Privind complexitatea acestui fenomen riscăm să cădem în pesimism, mai ales dacă ținem cont de efectele pe care el le-a produs în cei douăzeci și cinci de ani de la Revoluție. Dacă am încerca să facem un bilanț al acestui flagel al corupției, am putea spune că, în mod sistematic ea a sacrificat meritul în fața banului, l-a anulat pe omul pregătit și capabil, în favoarea celui inapt, a pus viciul în locul valorii și a sacrificat șansa unei națiuni de a se însănătoși în beneficiul unor oameni mici, marcați de interese meschine. În fața acestor realități, corupția a încetat de mult să mai fie o infracțiune sancționată de Codul penal, ci a devenit viciu și a sfârșit ca mentalitate, care poate afecta pe termen lung șansa noastră la o viață mai bună.
Reinstaurarea unei justiții corecte, care să sancționeze orice derapaj de la lege, a unei administrații transparente și obiective care să garanteze accesul egal al tuturor la serviciile statului sunt premisele unei însănătoșiri instituționale mult așteptate. Rămâne însă viciul corupției căruia trebuie să i se aplice o vindecare de ordin moral. Iar ieșirea din această stare viciată nu poate fi decât rezultatul unui efort interior al fiecăruia de însănătoșire morală, care, în mod obligatoriu, trebuie să facă apel la religie, educație și cultură, pentru că altfel orice instrument care încearcă să limiteze corupția rămâne ineficient.
