Iubiții mei,
Trăim într-o lume în care memoria ocupă un loc esențial. Omul încearcă pe cât posibil să dețină și să stocheze cât mai multă informație. Dacă înainte vreme, depozitul esențial era considerată mintea, acum încercăm să depozităm cât mai mult în surse externe nouă. Felurite gadgeturi vin să se substituie muncii noastre într-un proces care îi face pe unii cercetători să se întrebe dacă nu cumva, la un moment dat, vor veni chiar să ne lase fără anumite simțuri altminteri indispensabile.
Pornind de la această constatare, vă invit să privim altfel înspre Maica Domnului. Să vedem ce a însemnat pentru ea memoria. Cea spirituală, desigur. Căci, despre ea ne oferă informații prețioase textul sacru. Paragraful care rezumă atitudinea ei cu privire la acest aspect îl regăsim în cel de-al doilea capitol din relatarea Sfântului Luca. Naratorul spune acolo că: „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Ulterior, revine, spre a accentua, asupra acestui fapt. Se referă, desigur, la anumite prevestiri cu privire la Hristos. Unele care nu-i erau, cu niciun chip favorabile.
Atitudinea ei vine să aducă în discuție câteva elemente de importanță primordială. A păstra, înseamnă a conserva cu grijă. A pune într-un loc ferit, unde nimeni nu îl poate atinge, un lucru. Aceasta arată că ea considera prețios ceea ce-i spunea dreptul Simeon. În același timp, vine să se refere la faptul că nu se grăbește să ia decizii. Deși inima reprezintă, în cultura vremii, motorul deciziilor, ea nu o folosește aidoma majorității. Nu se lasă condusă de subiectivitatea unor trăiri de moment. Așteaptă ca șocul veștii privitoare la sabia ce urma să treacă prin sufletul ei, să se liniștească. Transformă inima din locul pulsiunilor, al clocotului unor trăiri nu de puține ori lipsite de rațional, într-un creuzet menit a gestiona memoria profundă, discernământul.
Prin ceea ce face, Maica Domnului reușește să evite transformarea unor vești, ori evenimente, în traume cu consecințe ulterioare. Le integrează în lumina promisiunilor lui Dumnezeu. Citește istoria prin prisma promisiunii mântuitoare, așa cum ar fi trebuit să o facă toată lumea. Acceptă faptul că nu poate să înțeleagă totul imediat. Acest lucru n-o face, însă, să supraliciteze informațiile, ori să creeze scenarii pe baza lor. Transformă totul dintr-o emoție într-o reflecție. Apoi, așteaptă împlinirea. Acest lucru, marcat de relația între „deja” și „nu încă”, despre care exegeții au vorbit constant în decursul vremii, e extrem de important. Departe de a-i crea stări de angoasă, o ajută să înțeleagă, să accepte și să se dedice mai mult slujirii lui Dumnezeu.
Iubiții mei,
Maica Domnului nu este originală sub aspectul păstrării în minte, ori în inimă a unor lucruri. Patriarhul Iacob, Proorocul Daniel, ori psalmistul David au practicat și ei aceasta. Pentru fiecare dintre ei, procesul în cauză a avut o altă însemnătate, de la memoria profetică, la contemplație, ori la transformarea minții într-un loc al sspiritualizării. Pentru Maria, toate cele trei sunt valabile. Li se adaugă și altele. Chestiuni precum maturitatea spirituală. Capacitatea de a păstra în inimă, de a nu divulga, arată respectul pe care îl purta celui care i-a spus anumite lucruri. E apoi legată și de toate celelalte elemente despre care am vorbit anterior.
Privind înspre ea și modelul pe care îl oferă, suntem și noi chemați să înțelegem că memoria spirituală nu reprezintă un creuzet al unor gânduri traumatice. Nu e nici pe departe o cutie a Pandorei. Dimpotrivă. E locul întâlnirii cu Dumnezeu. Altarul interior. Spațiuldialogului cu verticala. Prin credință și nădejde. De aceea, ea ne cheamă să ne primenim sufletește spre a putea crea contextul propice în care Dânsul vine și Se sălășluiește. A ne transforma lăuntric înspre folosul nostru. Și noi putem face ceea ce a făcut ea: să nu lăsăm veștile grele să ne rănească, ci să le așezăm în inimă, unde Dumnezeu lucrează. Îndrăzniți!
