Iubiții mei,
Un termen recurent în societatea contemporană e cel de oboseală. Prezența ei în viața de zi cu zi, în relații, ori chiar și în sectoare precum diplomația, nu aduce niciodată nimic bun. Tinerii obosesc prea repede într-o relație și decid să se despartă. Bătrânii trăiesc cu starea pe care ea le-o pricinuiește la final de drum. Cei în putere sunt, nu de puține ori, surmenați din pricina suprasolicitării. Roadele acesteia le vedem îndeobște prezente constant în cabinetele psihologilor, ori cele ale medicilor. Căci, uneori, din pricina ei se ajunge la depresie, tendințe maniacale, ori, ferească Sfântul!, gânduri suicidale. Alteori, somatizarea vine să ne facă părtași ai unor boli, adesea incurabile.
În acest context, Maica Domnului ni se prezintă din nou ca model. Și ca soluție, deopotrivă. V-am spus și cu alte ocazii, că ea e atipică în peisajul cultural și social din care face parte. Se prezintă cu discreție și învăluie în bucurie și binecuvântare. Înțelege, așa cum ar trebui poate să înțeleagă și mulți dintre cei aflați astăzi în posturi de conducere că lumea nu are nevoie de explicații, ori discursuri lungi, fără cap și coadă. Prezența consistentă e ceea ce le lipsește. Una empatică, menită a oferi suport. A pune balsam pe rană.
E interesant cum, prezența Fecioarei aduce cu sine o liniște care nu apasă, ci eliberează. Ea nu cere, nu așteaptă, nu impune. Sistemul autoreferențial e diferit de cele similare cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi. Acolo, când un om e astfel, tinde să fie ori narcisic, ori ceva asemănător. Aici, ea nu are nevoie de validare pentru că e conștientă că a primit-o deja. De la Domnul. Filtrează totul prin ochii credinței. Într-o lume a oboselii, Ea aduce liniște. Nu adaugă poveri. Le ridică. Cu blândețe și delicatețe. Conștientă că, pe un umăr apăsat multă vreme de jugul durerilor, ori al păcatelor, e nevoie imediată de alean. Altminteri, răni supurând n-ar face decât să înlocuiască o durere cu care omul s-a obișnuit deja, cu alta.
Iubiții mei,
Dacă privim înspre relațiile umane, fie ele și fericite, vom vedea că sunt îndeobște marcate, în momente de tensiune, de sfaturi. Cel ce dorește să-i fie aproape unui prieten încercat îl bombardează, nu de puține ori cu idei, gânduri ori sugestii. Cuvinte de reproș precum: „ți-am spus eu!”, „de ce nu m-ai ascultat?”, fac parte adesea dintr-un monolog sumbru și împovărător. Alteori, se mizează pe direcționarea voinței, ori a acțiunilor. „Trebuie” devine atunci temei de viață.
Când omul refuză, se merge pe recomandări. „Ar fi bine să”, se afirmă, cu mai multă sau mai puțină delicatețe. Oamenii uită atunci un lucru esențial, pe care Ea l-a pus în practică în viață. Niciuna dintre aceste formulări n-a făcut parte din vocabularul ei. Nici la Buna Vestire, nici când l-a uitat pe Hristos în templu, nici la Cana, ori la Cruce. Ea a reușit mereu să-și facă simțit ajutorul prin acel „sunt aici”, atât de necesar. A înțeles diferența fundamentală între „a fi” și „a avea”. Într-o manieră care a plasat-o în consonanță cu Fiul.
Maica este aducătoarea odihnei. E prezența constantă ce nu abandonează. La Cruce, alege să rămână. S-ar fi putut proteja pe sine. Consideră, totuși, că Fiul e mai important.E acolo. Cu conștiința rostului și a necesității. Vine să vorbească societății obosite de abandon despre cât de important este ca cineva să fie lângă tine, chiar și când toate-și pierd rostul, gustul, ori culoarea. De aceea, e necesar s-o căutăm constant. S-o descoperim și altfel. Ca antidot al oboselii. Ca odihnă. În Hristos și alături de El. Îndrăzniți!
