Maica Domnului este ființial legată de creștinismul răsăritean. În spațiul românesc, evlavia populară pentru ea, încă în creștere, vine să vorbească despre acest aspect cu valoare aparte. Dovezi timpurii o arată reprezentată iconografic, în biserici sau pe felurite obiecte de cult. În același timp, icoanele făcătoare de minuni, care și-au găsit o adevărată patrie pe meleagurile noastre, sau pricesnele, forme simple (pe alocuri agramate, dacă ar fi să îl cităm pe mitropolitul Bartolomeu),^[1] dar sincere, de adresare și mărturisire, vin să certifice acest aspect fundamental.

Un prim aspect ce definește apodictic tradiția populară mariologică din spațiul transilvan îl reprezintă icoanele făcătoare de minuni. Vrednic preot, Luca din Iclod a lăsat posterității trei icoane faimoase, surori.^[2] Cea de la Nicula este generatoarea celui mai mare pelerinaj care are loc în întreaga Românie cu prilejul Praznicului Adormirii Maicii Domnului.^[3] Atunci zeci sau chiar sute de mii de pelerini iau calea locașului aflat în vecinătatea cetății lui Martinuzzi, asumându-și dificultatea drumului, care nu este foarte ușor de urcat, înfruntând, nu de puține ori, intemperiile și rămânând vreme de câteva zile sub cerul liber, spre a se ruga, a-i cânta și a-i mărturisi Măicuței dragostea lor. Oamenii aduc cu ei dureri, suferințe, neputințe și necazuri. Le aștern în fața icoanei și pleacă ușurați și cu sufletul bucuros. Mărturii cu privire la minunile ce se petrec, deopotrivă în aceste zile, dar și în toate celelalte de peste ani, s-au adunat cu miile, sau poate chiar cu zecile de mii și sunt de bună seamă vrednice de crezare.^[4]

Nici celelalte icoane aparte, cea de la Ilișua, păstrată momentan la Muzeul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, sau cea de la Strâmba nu sunt mai prejos. Primele două sunt Odighitrii (“Maica ce arată calea”), cea din urmă, o superbă Eleusă (“Maica dulce-iubitoare”).^[5] An de an, locașurile care le găzduiesc sunt asaltate de pelerini care vin, adesea, de departe. Fiecare dintre ei e ascultat de către Preasfânta Fecioară și beneficiază de binecuvântarea ei. Desigur, spațiul transilvănean găzduiește, de asemenea, alte icoane ale Precistei în locașuri precum cel al Rohiei maramureșene,^[6] la Dragomirești și multe altele. Toate vin să vorbească despre o frumoasă relație, de dragostea poporului pentru ea și de dragostea ei pentru popor.

Un aspect cu relevanță deopotrivă sociologică și antropologică, venind să întregească tabloul multicolor privitor la Maica Domnului în tradiția populară din spațiul transilvan, îl reprezintă pricesnele. Faimoasele cântări bisericești, întâlnite pe întreg cuprinsul României, însă mai frecvent în arealul transilvan, vin să arate cum este percepută Fecioara Maria în contextul cultural și cel spiritual de aici. Din păcate, nu știu să existe până în momentul de față o analiză realizată de către specialiștii în domeniu în legătură cu acest subiect. La o primă vedere, se observă în conținutul acestor cântări religioase faptul că accentul cade pe calitatea de mamă a Precistei. Poporul o percepe, în baza unor aspecte ce au inclusiv temei dogmatic, drept ca o maică și i se adresează ca atare. Nu în zadar, papa Ioan Paul al II-lea a numit țara noastră “grădina Maicii Domnului.”^[7] În această grădină, copiii se simt ca acasă. Acest lucru se poate vedea din tonul prietenos al cântărilor dedicate ei. Fiii se definesc pe sine astfel și i se adresează maicii în mod cald, cordial, mărturisindu-i bucuria de a se putea reîntâlni, de a-i mărturisi dorurile și necazurile și de a-i cere binecuvântarea. Îi cântă pe drum, la mănăstire, dar și acasă, odată ce s-au întors. În plus, rugăciunile cuprinse în aceste versuri sunt și ele marcate de un puternic foc al inimii și de o intimitate care nu este întâlnită în adresările dedicate altor sfinți cu o astfel de recurență.

Cum Maica este mijlocitoare către tronul Fiului, iar poporul este încredințat de eficiența rugăciunilor ei, ideea de jertfă definește și ea modul în care este percepută în tradiția populară românească. Pelerinajul este forma cea mai des întâlnită prin care se manifestă ea. Spre a se întâlni cu ea în locașuri sfinte, oameni își lasă vreme de câteva zile gospodăria, merg pe jos, cu trenul sau cu felurite alte mijloace de deplasare și își asumă calitatea de pelerini. Adică postesc, se roagă, încearcă să fie mai buni și mai generoși. Nu fac aceasta cu gândul de a îmblânzi furia ei, ci mai degrabă ca o formă de mărturisire a dragostei. Atunci când iubești pe cineva, îi arăți dragostea prin intermediul dăruirii.

Un alt domeniu semnificativ care definește modul în care se regăsește ea în tradiția populară îl reprezintă folclorul. Dacă toate cele prezentate anterior sunt aspecte specifice spațiului bisericesc, într-o societate în care statul și Biserica se separă tot mai mult, acesta e încă un apanaj al arealului laic. În foarte multe dintre cântecele populare, este menționată și Precista. Demn de remarcat este însă faptul că numele ei nu apare niciodată aici în mod blasfemiator, ci întotdeauna e rostit cu reverență și e legat fie de aspecte care au în centru corecții de natură morală, fie de elemente aflate în legătură cu viața, moartea sau spiritualitatea. Căci poporul ține să vorbească despre ea în fiecare moment al bucuriei lui.

Așadar, în tradiția și cultura românească Fecioara Maria are un rol aparte. E privită ca o mamă și beneficiază deopotrivă de rugăciunile și dragostea oamenilor. Ar fi multe de spus în legătură cu aceste aspecte, precum și în legătură cu pelerinajul și modul în care este ea parte a vieții cotidiene a țăranului român. Din motive de spațiu, ne vom limita însă aici, nu înainte de a adresa însă tuturor cititorilor îndemnul de a îndrăzni mereu să o cerceteze pe Maica Domnului. Și de a nu se sfii în a i se adresa mereu ca unei mame, căci sprijinul ei e neprecupețit, iar inima ei ne încape pe toți.

^[1] Vezi https://www.youtube.com/watch?v=GgY2wzAvYMs, accesat 22. 08. 2021.

^[2] Pentru mai multe informații cu privire la viața și activitatea lui, a se vedea și Ana Dumitran, “Luca din Iclod, un pictor transilvănean din secolul al XVII-lea,” 1-18, disponibil la: file:///C:/Users/Asus/Downloads/luca.iclod.pdf, accesat 22/8/2021.

^[3] Pentru mai multe informații cu privire la aceasta și istoria ei, a se vedea și Arhim. Dumitru Cobzaru, Monografia Mânăstirii “Adormirea Maicii Domnului” Nicula (Cluj-Napoca: Editura Renașterea, 2020); Arhim. Cleopa Costache Nanu, Mănăstirea Nicula (Cluj: Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 1985).

^[4] Pentru mai multe informații cu privire la aceste mărturii, a se vedea Arhim. Andrei Coroian, Sfânta icoană a Maicii Domnului de la Nicula şi minunile ei ( Nicula și Cluj-Napoca: Editura Ecclesia, 2011).

^[5] Pentru mai multe informații în legătură cu istoria lor, a se vedea și Ana Dumitran, Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei: preliminarii la o istorie ilustrată a toleranţei religioase (Alba-Iulia: Editura Altip, 2011).

^[6] Vezi Emilian Birdaș, Satul şi mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului Judeţul Maramureş: studiu monografic (București: Editura Diacon Coresi, 1994); IPS. Justinian Chira, Mănăstirea “Sfânta Ana” Rohia – Monografie (Baia Mare: Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 2009), pentru mai multe informații cu privire la această icoană și istoricul ei.

^[7] Vezi https://basilica.ro/cine-a-spus-prima-data-ca-romania-este-gradina-maicii-domnului/, accesat 22/08/2021.