Iubiții mei,
Trăim într-o societate aflată mereu în căutare de vindecare. Acolo unde bolile trupului nu vin să-i împovăreze omului existența cotidiană, prevalează cele ale sufletului. Păcatul își înfige adesea rădăcinile adânc în făptura pustiită, spre a o robi. Devine astfel de înțeles de ce se caută atât de mult tămăduitorii. Mulți semeni ai noștri se înghesuie, îngroșând rândurile feluriților așa-zis terapeuți care promit tămăduiri miraculoase. Chiar și în Biserică, practici neconforme cu rânduiala se dovedesc a fi de succes.
Spre a evita rătăcirea și a găsi adevărata întoarcere la starea de sănătate, e nevoie din nou să privim înspre Maica. Știm cu toții că valențele ei taumaturgice sunt unanim recunoscute în Ortodoxie. Veacurile dau mărturie despre lucrurile minunate făcute pentru credincioși. Icoanele făcătoare de minuni vin să ne fortifice în evlavie. Nu de puține ori, ele sunt generatoarele unui pelerinaj, al cărui scop îl reprezintă de asemenea întâlnirea tămăduitoare. Cum tămăduiește, însă Maica?
Ustensile precum ascultarea, prezența, ori blândețea, sunt echivalentul bisturiului și al altor instrumente chirurgicale. Vin să taie cu precizie țesuturi canceroase inserate artificial în sufletele, ori inimile noastre. Ne curăță de racilele păcatelor și ne întineresc. Spre a ne putea apropia din nou de cele sfinte cu inimă voioasă. Așa cum și-ar dori Maica.
Iubiții mei,
Un tratat dedicat tămăduirilor săvârșite de Fecioara Maria ar pune, apodictic, accentul pe un aspect esențial. Anume, acela că ea vindecă prin prezență. Să privim înspre Cruce, spre a înțelege mai bine. Aici, ea stă. Atitudinea ei e dătătoare de liniște și stabilitate. Atunci când ne plecăm genunchii în fața icoanei, face la fel. Ne umple sufletul prin prezența dânsei. Nu-i puțin lucru!
Nu trebuie neglijată nici blândețea ei. Una care nu se confundă cu sentimentalismul, cum ne-a obișnuit adesea lumea în care trăim. E o forță. Un balsam. Blândețea Fiului, care este tema noastră pentru acasă, reflectă, în fapt, atitudinea ei. Aidoma acesteia e și ascultarea. Fecioara nu pune etichete. Nu compară. Plânge împreună cu cei suferinzi și se bucură cu cei cărora țarina le rodește. Sincer și genuin. E parte a procesului ascultării. Cea care-i dă densitate. Aidoma tăcerii. Căci, așa cum am spus deja, spre deosebire de cei care se folosesc de absența manifestată prin aceasta ca de o tehnică de manipulare, la dânsa, tăcerea reprezintă certitudinea prezenței empatice. Căci, da, ea nu ține să ne obosească cu vorbe, atunci când e necesar. Nu comunică prin aspecte exterioare. Preferă să vorbească inimii îndurerate. Învăluindu-o în mantia iertării, a mângâierii, ori a vindecării.
Smerenia dublată de iubire o face ca, odată realizat acest lucru, să desăvârșească tămăduirea prin primire. De fapt, aceasta începe din prima clipă în care ne îndreptăm sufletul înspre dânsa. Devine un crescendo pe măsură ce ne dorim cu adevărat iertarea. Nu trebuie să ne fie frică. Ea primește totul. Lacrimile, fricile, păcatele pocăite, neputințele și nedeplinătățile. Mult mai mare decât sacul lui Moș Crăciun, tolba Măicuței încape toate durerile lumii. Spre a le curăța și a ne elibera. A ne readuce la condiția de fii. A ne adăuga marii familii a lui Hristos. A ne face părtași dragostei și harului Său. Îndrăzniți!
