Iubiții mei,
De la începutul și până la zenitul lumii, apartenența va rămâne un termen definitoriu. În numele ei s-au făcut crime, ori s-au construit lucruri memorabile. Ea este, într-un fel, cea care conjugă spectrul larg al elementelor cu valoare identitară. Ca persoane, aparținem unei specii, unei societăți, unei țări, ori ne tragem obârșiile dintr-un loc. Atunci când viața ne poartă departe, cărăm în suflet dorul după acest punct, menit a ne servi pe post de busolă. Când timpul, ori spațiul nu ne îngăduie o revedere constantă cu astfel de meleaguri încărcate de emoție, încercăm să le purtăm în inimă. Căci, ce altceva poate fi considerată ideea de acasă decât o stare a sufletului?
Dacă din punct de vedere geografic, între noi și acele spații se interpun oceane, munți, ori mări, sub aspect spiritual, putem lesne să străbatem acele distanțe. Cum? Simplu. Căutându-o pe cea care ne poate face oricând să ne simțim acasă. Pe mama ce ne alină, mai bine decât o făceau părinții, ori bunicii în vremurile de început ale existenței noastre. Căci da, Maica e cea care ne face să ne simțim oricând acasă. Prezența ei e aducătoarea confortului identitar. Are răbdare cu noi atunci când suntem bolnavi. Nu ne bruschează, așa cum, uneori, pot să o facă prieteni bine intenționați, ori terapeuți. Așteaptă. Iubește. Respectă. Vorbe tot mai rar folosite astăzi în comunicare. Aproape absente în relațiile dintre oameni.
Maica nu ne compară. Nu de puține ori, copilăria noastră a fost rodul unor ciudate comparații. De ce cutare poate face lucrul acesta, ori altul și tu nu? Dânsa nu face acest lucru. Ne acceptă așa cum suntem. Ne acomodează în ritmul nostru. E conștientă că fiecare povară e reală. Că orice moment de opintire, pricinuit de zăduful vieții, merită respect. Pentru ea, ca și pentru Fiul, suntem unici. În sensul bun, frumos și părintesc. Avem o valoare inegalabilă. Ce se cere prețuită și nu îngăduie, cu niciun chip exploatarea.
Faptul de a ne primi așa cum suntem, reprezintă chintesența tămăduirii. Căci, de câte ori nu am ostenit teribil căutând locuri și oameni în preajma cărora să ne putem simți noi înșine? Numai în Dumnezeu și alături de Maica putem fi cu adevărat așa. Iar dacă uneori avem nevoie de o îmbrățișare, brațele sale de Mamă știu să ne aline, ori să ne șteargă lacrimile. După caz. Căci, da. Pentru ea, lacrimile nu sunt o rușine. Le primește ca pe o manieră de a comunica. Atunci când e mic, copilul nu-și exprimă trăirile prin fraze elaborate. Iar mama, dacă nu a suferit strămutări de conștiință, e capabilă să-i ghicească nevoile pe baza scâncetelor. Ceva asemănător se întâmplă și în relația cu dânsa. Nu vine să te întrebe nici de ce plângi. Nu-ți judecă greșeala. Nu te apostrofează pentru că nu ești mai puternic. Primește emoția lacrimii ca pe o rugăciune. Una căreia, câteodată i se alătură. Căci, dacă privim în istorie, a plâns și ea în repetate rânduri. La unison cu inimile încercate ale fiilor. Apoi le-a dus durerile la tronul Fiului ceresc. Le-a pledat cauza. Și de fiecare dată, supărările nu și-au găsit răgaz în preajma dânsei.
Iubiții mei,
Pornind de la cele spuse, putem înțelege multe lucruri. În primul rând, că Maica e Primitoarea prin excelență. Ne face mereu să ne simțim acasă, oriunde ne-am afla. Ne adună și ne reface sufletele din bucăți, atunci când e cazul. Privind înspre modelul ei, suntem chemați și noi să înțelegem câteva lucruri esențiale. Anume că, atunci când peste sufletul nostru s-a așternut pâcla înecăcioasă a oboselii, trebuie să privim înspre icoana ei. Să nu căutăm explicați. Ci liniște. Blândețe. Mângâiere. Le vom găsi. Ea este sursa tuturor acestor lucruri, de care avem atâta nevoie. Îndrăzniți!
