Iubiții mei,
V-am vorbit data trecută despre cât de primitoare e Maica Domnului. Am adăstat atunci asupra originilor și multiplelor valențe ale acestei calități. Am vorbit despre importanța obârșiei. Din dorința de a fi brevilocvent, nu am adus în atenție un aspect aflat în convergență cu el. Înstrăinarea. Subiect de maximă actualitate. Cu precădere pentru o țară în care o diasporă mare se laudă astăzi cu mai mulți copii născuți în afara, decât între granițele ei. Unul aducător de stări ciudate și cu valențe multiple. Căci dorul e legat de acesta. Un om aflat acasă poate trăi înstrăinarea atunci când se gândește la cei dragi care au plecat. Un exilat, ori o persoană care a ales de bună voie să ia calea fiului risipitor, are mult mai multe motive să o facă.
Maica a cunoscut-o și dânsa. Sub mai multe aspecte. La trei ani a fost lăsată în grijă la templu. Departe de familie. Aproape de Domnul, totuși. La vârsta potrivită, a fost destinată lui Iosif. Un om pe care îl cunoștea prea puțin. Nașterea o găsește în patria lui. Fragilă, emigrantă aproape. În vecinătatea momentului se găsește fuga în Egipt. Cu toate acestea, înstrăinarea a rămas mereu pentru dânsa ceva extrinsec. Căci atunci când Îl ai pe Dumnezeu în inimă, nu ești nicăieri străin. Dimpotrivă. Pretutindeni devine acasă. De aceea, atitudinea ei e menită să-i fie leac. Pentru Iosif. Pentru Hristos. Pentru cei din jurul ei. Pentru noi, cei care, peste ani, o considerăm mamă. Căci, spre deosebire de oricine altcineva, nu s-a înstrăinat de Domnul. A acceptat să fie Maica Fiului Său. Să intervină în planul de mântuire al lumii. Cu dragoste, seriozitate și demnitate. Printr-o prezență împlinitoare și discretă deopotrivă. A avut credință chiar și când totul era pierdut. Evenimentul Răstignirii ar fi destabilizat, de bună seamă orice ființă umană. Cu atât mai mult o mamă. Ar fi făcut-o să se înstrăineze de mințile ei. Ori, poate, să abdice de la valori pe care altminteri le-a considerat sacrosante. Nu este cazul ei. Cu inima alipită de Dumnezeu, ea primește totul cu calm și nădejde.
Iubiții mei,
Toate aceste lucruri o transformă pe Maica Domnului în cea care este capabilă să ne adune. Să ne aline înstrăinările și să ne vindece sufletele. Căci da, ea nu este doar mamă. Este „acasă”. Faptul de a ne primi așa cum suntem reprezintă atuul ei. Asul din mânecă. Oricât de departe am fi, geografic sau sufletește, ea nu ne consideră străini. Oricât de multă durere i-am pricinui ei, ori Fiului, prin păcatele noastre, rămâne Maica noastră. Căci aidoma unei mame iubitoare, nu ne dezmoștenește. Dimpotrivă. Investește mai mult în noi atunci când căderile-i dau de știre că avem nevoie de aceasta. Așa cum face un părinte iubitor, care știe să oblojească inima rănită a fiului său. Nu cere explicații, justificări, ori performanță. Primește. Ce ne-am putea dori mai mult?
Dorurile rănile, pribegiile, ori nesiguranța își găsesc sfârșitul în preajma ei. Căci nimeni nu știe ca dânsa să ne aducă acasă. Să facă din aproape departe. Prin alipirea de Hristos și de harul său. Vocile înstrăinării și ale păcatului vin adesea să țipe în timpanele noastre. Ne aruncă felurite constatări menite a ne duce în depresie. Din tumultul lor, diavolul urlă în orificiile cavernoase ale sufletului nostru: „nu mai ai pe nimeni!”, „nu mai ai rost!”. Și câte și mai câte. Dragostea ei, nu te lasă însă să rămâi străin. Sub omoforul ei ocrotitor, zgomotele acelea pier aidoma unui fum peste care cerul își cerne din abundență tibișirul norilor. Unui „nu”, ea îi opune mereu un „ești”. „Al meu”, „Al lui Dumnezeu”. „Acasă”. Îndrăzniți!
