Iubiții mei,
Trăim într-o societate a prezentului și prezenței. Biserica se străduiește să fie prezentăonline, oamenii se străduiesc să-și facă simțită prezența în felurite locuri, iar absența cuiva drag din viața noastră ne produce adesea suferințe greu de purtat. Actul acesta al prezenței are chiar o dimensiune terapeutică. Uneori îl vedem ipostaziat ca armă. Bunăoară, o țară contează atâta vreme cât e prezentă la un anume summit ori are unele privilegii.
În acest context, e de la sine înțeles că, în spațiul religiosului, prezența are un rol primordial. Ea este cea care creează premisele întâlnirii. Maica Domnului nu face excepție. E mereu o prezență binevoitoare în viețile și sufletele noastre. E cea care asigură, ori mediază prezența noastră alături de Hristos. De aceea, vom adăsta în rândurile următoare asupra câtorva dintre modalitățile care o definesc astfel.
Prezența care nu se impune
Nu de puține ori, prezența cuiva se cere remarcată. Se impune.Fie prin prisma autorității, fie prin acțiunile, adesea pline de emfază, ale celui în cauză. În relația cu persoane narcisice, de exemplu, atât aceasta, cât și opusul ei, sunt folosite pentru a crea stări aflate, nu de puține ori, la granița cu reflexul condiționat al lui Pavlov.
În ceea ce o privește pe Maica, ea este o prezență care nu se impune. În orice caz, nu în logica umană. Spuneam la un moment dat că Hristos nu intră cu crampoanele în viața noastră. E valabil și în cazul ei. Dimpotrivă, prezența dânsei trebuie percepută mai degrabă ca o invitație, nu ca o formă de presiune. Așa cum a fost și în viața lui Hristos. N-o găsim mereu lângă El. Sufocându-l cu grija ori cu sfaturile. Îl învăluie în dragostea ei, fără a pătrunde în spațiul Său vital. Mărturii scurte, vin să o menționeze ca fiind acolo. Uneori, aflat în actul predicării, Fiul e înștiințat că mama se găsește în vecinătate. Aceasta nu-i întrerupe lucrul. Nu vine să-L intimideze. Să-L deturneze de la sens. E o prezență care funcționează mai degrabă pe post de suport.
Episodul din Cana Galileii e și el ilustrativ în acest sens. Maica vine la Hristos. Îl abordează discret și în privat. Îi comunică problema. Nu-i cere nimic. Se adresează slujitorilor, lăsând mărturie ceea ce ar putea fi definit drept „evanghelia” ei. „Faceți orice ce vă va spune” (Ioan 2, 5). Iar Fiul o ascultă. S-ar putea spune că inimile celor doi comunică într-o manieră foarte suavă. Că n-au nevoie de cuvinte. Psihologii ar afirma chiar că dânsa, ca mamă, Îl confirmă prin încrederea pe care I-o acordă. Îl validează. Nu pentru că El ar avea nevoie de asta. Ce mai probabil, spre a ne oferi nouă, peste veacuri, un model cu privire la cum ar trebui să ne comportăm în relațiile de familie. Momentul evidențiază și altceva, important. Maica nu cere nimic pentru dânsa. E preocupată de salvarea unei situații care ar fi adus oprobriul public asupra tinerei familii. Îi vrea salvați pe cei care încep o viață în doi. Își dorește ca ei să pornească cu dreptul. Ca atare, prezența ei e bonus. E un dar. Nu e una revendicativă. Nu necesită recunoaștere. Narațiunea evanghelică vine să vorbească despre minunea săvârșită de Fiul. Una asupra căreia, nu își asumă niciun merit, deși ar putea s-o facă.
În loc de concluzii: Maica Domnului ca prezență liniștitoare
Există, desigur, multe alte fațete ale acestei prezențe Mariale. Cea care ascultă empatică, fără a judeca, cea care liniștește, ori cea care asumă fără a pune întrebări inutile. În Cana, la poalele Crucii, ori urmându-și Fiul la propovăduire, ea este o prezență cu „p” mare. Dacă i-o cerem, poate deveni astfel și în sufletele noastre. E capabilă să umple golurile lăsate de cei care ne-au rănit. Ne aduce deplinătatea de care avem atâta nevoie. Prin și alături de ea, devenim noi înșine prezență reală. În Hristos. Îndrăzniți!
