Iubiții mei,
Toate lucrurile privitoare la Maica Domnului despre care v-am vorbit în cadrul meditațiilor anterioare aduc în atenție un element esențial al vieții spirituale: ritmul interior. Orice ființă vie trăiește după un ritm pe care și-l impune. Omul zilelor noastre încearcă, uneori cu disperare, să-l descopere. Căzut sub stăpânirea păcatului, el ajunge adesea să nu-l mai poată identifica. Se pierde. În gânduri, mărunțișuri și banalități. E dezorientat. Busola care ar trebui să-l direcționeze înspre Rai devine un ac ce se învârte, pendulând între câmpuri magnetice care duc înspre nicăieri.
În acest context, a privi înspre Fecioara și modelul ei reprezintă o necesitate. Ați auzit bine. Nu un deziderat! Gânduri precum cel al Sfântului Maxim Mărturisitorul, care sublinia că: „ritmul sufletului este pacea” sunt inspirate de ea. „Păstrarea în inimă”, temă recurentă a mariologiei în spațiul Ortodox răsăritean, e chintesența acestui fapt. Maica păstrează. Refuză să reacționeze, mânată de emoții. Depozitează. Nu oriunde. În inimă. Locul central al sfințeniei. Motorul ființei. Căci da, în ciuda importanței ei, rațiunea își găsește mereu împlinirea în inimă. Acolo e spațiul în care, înmuiată în trăiri, capătă duioșie. Altminteri nu s-ar diferenția cu nimic în comparație cu gestul mecanic al unui robot.
Iubiții mei,
Păstrarea aduce cu sine tăcerea. Nu ca formă de protest. De frondă, ori de resemnare. Ca formă de ascultare. Căci, așa cum frumos remarca o personalitate importantă a zilelor noastre, Dumnezeu vorbește în tăcerea inimii. Datorită acestui fapt, ajunge să dezvolte un ritm propriu. Marcat de punerea în consonanță cu divinul. Unul ce nu mai este dictat de material, ci de spiritual. Maica devine astfel un adevărat teritoriu extemptal lumii, din această perspectivă. În rest, își păstrează calitățile umane. În deplinătatea lor. Mai puțin păcatul. Ritmul harului devine cel care-i definește existența.
Călăuzită de el, ea ajunge să nu se panicheze. Nu se grăbește. Asumă și primește totul de la Domnul cu maximă smerenie. „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”, e evanghelia ei. Aidoma lui „faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5). Mărturie. Căci ele nu vin ca o consecință a unui exercițiu retoric fad. Reprezintă glăsuirea unei stări interioare. De aceea găsește un ecou atât de puternic în inimile celor din jur. Astfel, ea nu adaugă poveri. Le ridică. Nu apasă, eliberează. Maica este icoana odihnei sufletului. Și a inimii. Modelul ritmului interior bine calibrat. Înspre care trebuie să privim spre a vedea ce avem de făcut. Dar și pentru a ne încărca bateriile. Căci, fiece întrevedere cu dânsa reprezintă un prilej al primenirii sufletești. Un popas vindecător. Blândețea e antidotul cu care ne apropie. Bunătatea e medicamentul cu care ne despovărează sufletele. Iertarea e poarta prin care ne trece, spre a ne duce mai aproape de Hristos. Pedagogia ei este una imbatabilă. Ne învață să trăim în ritmul credinței. Să opunem impulsului răzbunării imbatabilul arsenal al iertării și iubirii. Să ne așezăm sufletește. Spre a-l odihni pe aproapele, atunci când, din pricina durerilor, vrea să ne împovăreze. A înțelege aceste lucruri înseamnă a deveni cu adevărat ființe spirituale. A ne transforma în receptacule ale harului. A ne schimba din propovăduitori ai iubirii, în trăitorii ei. Căci, dacă cuvântul e dublat de faptă, efectul e imediat. Iar ecourile, mult mai puternice! Îndrăzniți!
