La întrebarea pe care Maica Gavrilia o primea adeseori despre popoarele „țărilor dinainte de Hristos”: „De ce îi considerați pe indieni sau pe musulmani sau evrei ca fiind de-ai dumneavoastră?”, răspundea la modul cel mai firesc și simplu: „Pentru că Îl văd pe Hristos în ei… Mulți dintre ei acționează ca și cum ar fi călăuziți de Duhul lui Dumnezeu”[1]. Tocmai de aceea a fost caracterizată malițios și restrictiv, de unele persoane incapabile să o înțeleagă, drept „ecumenistă” sau „nonconformistă”. Însă atitudinea acestei personalități duhovnicești contemporane era generată de experierea „poruncilor lui Hristos ca iubire și nu ca nevoință!”, pentru că „L-a iubit pe Domnul și L-a văzut în orice față omenească și L-a slujit în orice suferind întâlnit în cale”[2].
Se naște în anul 1897, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol și, în urma tragicului „schimb de populație” din 1923, a fost nevoită să se mute la Tesalonic. Deși i se deschid largi perspective carieristice (fiind a doua femeie admisă la o universitate grecească), ea alege, potrivit chemării interioare, să slujească lui Hristos și semenilor: pleacă în Anglia cu doar o liră in buzunar, pentru a studia Chiropodia și Psihoterapia. În 1947 își deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, se întoarce în Grecia și, la Atena, își deschide un cabinet de psihoterapie. Anul 1954 este momentul de cotitură din parcursul său spiritual, marcat de moartea mamei sale. Atunci a retezat și ultima legătură care o mai ținea atașată de viața firească pământească: „Dintr-o dată am murit… pentru lume. Singura cale care era deschisă în fața mea acum mă îndemna să fac pasul decisiv: Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor; după aceea, vino și urmează-Mi. Dar unde? Chemarea a venit cu totul neașteptat: India… Aceasta era destinația mea”[3].
În India a ajuns doar cu îmbrăcămintea de pe ea și cu o Scriptură. Aici va sluji leproșilor și săracilor din spitale și așramuri. În tot acest timp, deși în contact direct cu gurușii hinduși sau cu misionarii protestanți și catolici, n-a încetat să fie un martor fidel al credinței sale ortodoxe, replicând mereu: „Ortodoxia este lauda mea!”. După cinci ani petrecuți in India, în 1959, intră în Mănăstirea Sfintelor Surori Maria și Marta din Betania. Canonul rânduit de părintele său duhovnicesc Ioan prevedea doar lectura Evangheliilor și a „Scării” Sfântului Ioan Scărarul, lucru pe care îl face cu ușurință, cunoscând greaca veche. Patru ani mai târziu, sora Gavrilia primește schima mică, de la Părintele Amfilohie Makris în Patmos.
În cele doua decenii ce vor urma, monahia Gavrilia va alterna viața contemplativă din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană și cu alți trei ani înapoi in India, alături de Arhimandritul Lazăr Moore, asistându-l la traducerea Psaltirii și a Sfinților Părinți în limba locală, la Uttar Prades. Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioada, să primească stăreția mănăstirii sale de maici, dar n-a acceptat.
Cei din urmă treisprezece ani de viață i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din mijlocul Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povățuind și vindecând mulțimile de oameni care o vizitau), apoi, pentru mai puțin de un an, în Mănăstirea Sfântului Nectarie din Eghina. Ultimii doi ani de nevoință și-i va petrece într-o sihăstrie în insula Leros. Aici va primi, în 1991, schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Ana Mică. În anul următor, în ziua de 28 martie, va trece la cele veșnice. Pentru cei apropiați, acest moment a reprezentat o fereastră prin care au putut să privească înspre malul celălalt, unde era bucurie, era viață, așa cum fusese și petrecerea pământească a cuvioasei.
Dacă ar fi să încercăm să identificăm acele virtuți majore care au animat viața duhovnicească a Maicii Gavrilia, cred că le-am putea sintetiza în trei. Pornind de la definiția lui Dumnezeu drept iubire, făcută de Sfântul Ioan Evanghelistul, și parcursul pământesc al maicii Gavrilia a fost un imn închinat dragostei divine și o ardere de tot, „un holocaust” închinat iubirii. Printre multele manuscrise găsite de către cei care s-au ocupat de biografia sa, se numără și un poem, care pare să descrie un itinerariu al inițierii în ascetismul iubirii, urmat cu încredere și consecvență, indiferent de geografia locului sau de configurația religioasă. „Tu m-ai prezentat prietenilor pe care nu îi cunoșteam/ Tu m-ai adăpostit în case care nu îmi aparțin/ Tu ai adus aproape ce era departe și ai făcut dintr-un străin un frate…/ Oriunde mă vei călăuzi,/ Tu, Același ești,/ Singurul tovarăș al vieții mele nesfârșite,/ Care de-a pururi îmi legi inima/ Cu lanțurile bucuriei a tot ce mi-e necunoscut./ Atunci când omul Te cunoaște, nimeni nu-i e străin / Și nici o ușă nu-i închisă/ O, împlinește-mi ruga să nu pierd niciodată/ Fericirea atingerii unuia în îmbrățișarea celor mulți”[4]. Dincolo de erudiția și talentul său în spațiul lingvistic, la nivel duhovnicesc, maica Gavrilia cunoștea foarte bine cele cinci „limbi” ale ecumenismului spiritual: zâmbetul, lacrimile, atingerea, rugăciunea și dragostea. „Cu aceste limbi poți călători în jurul lumii și toată lumea este a ta. Îi iubești pe toți la fel – indiferent de religie sau naționalitate, indiferent de orice. Poporul lui Dumnezeu este pretutindeni…”[5]
În al doilea rând, așa cum deja am anticipat, alături de dragoste și ca efect al acesteia, bucuria era un ingredient esențial pentru întreaga sa lucrare. Bucuria era un dar al Domnului care venea ca efect al harului – „bucuria Mea să rămână în voi”. Modalitatea de o a trăi ca un eveniment permanent era legată de rugăciunea și compătimirea la unison împreună cu ceilalți, însoțite de mulțumirea în fața lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplă. Când omul va iubi cu dragostea lui Dumnezeu și nu va mai judeca pe nimeni, ci îi va vedea pe toți ca unii care îl așteaptă pe Hristos, „cu bucurie, va primi bucuria lui Dumnezeu și o va da altor persoane… și vom începe să spunem: mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! Și vom dansa de bucurie”[6].
Din iubirea pe care o nutrea, însoțită de bucuria lui Hristos, s-a înflăcărat și a devenit un misionar acolo unde oamenii Îl așteptau pe Hristos și, deși, poate, inconștienți de prezența Lui, lucrau virtutea sub oblăduirea Duhului Sfânt. Principiul misionar pe care îl stabilește se rezumă la calitatea și cantitatea de iubire pe care o dăruiește cineva, tuturor celorlalți, fără discriminare. Pentru ea, cea mai eficientă metodă de predare a Evangheliei era a iubi și a fi iubit. Nu forța calea nimănui, ci Îl lăsa pe Dumnezeu să i-o arate, ea doar se ruga.
Trecerea sa prin lume a fost discretă, dar a lăsat urme adânci în conștiința multora. Amintirea sa reverberează asemeni unui ecou: Iubește și urmează-I! Viața sa este o chemare continuă și o certitudine că Dumnezeu își păstrează și acum aleși care nu și-au plecat genunchii în fața zeilor acestei lumi secularizate și care trăiesc Evanghelia la fel de autentic și responsabil ca în vechime. Iar testamentul său prețios ne invită la un exercițiu de imitare: „Când voi pleca din această lume, așa cum o barcă nu lasă nici o urmă pe suprafața apei în trecerea sa, tot așa nici eu nu voi lăsa nici o urmă… Nu am mustrări de conștiință… Asta e nepătimirea. El mă conduce pe cale, iar eu Îl urmez, privind minunile Sale. Sunt doar un spectator”. În consecință, „Viața ei… este chemarea Lui… chemarea ei… Alegerea este a noastră”[7].
[1] Maica Gavrilia – asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 7.
[2] Maica Siluana Vlad, Un model de admirat, în „Maica Gavrilia – asceta iubirii”, p. 5.
[3] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 50.
[4] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 11.
[5] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 290.
[6] Maica Gavrilia – asceta iubirii, pp. 345-346.
[7] Maica Gavrilia – asceta iubirii, p. 624.
