Maica Maria Skobțova și mănăstirea ei din lume | Preasfințitul Benedict Bistrițeanul

Aceasta a fost credința sa și cu această credință și-a și sfârșit viața pământească. În iunie 1940, Parisul va fi ocupat de trupele germane. Sosirea naziştilor a constituit şi începutul arestărilor emigranţilor, mai ales a evreilor străini. Botezul creștin se dovedește a fi o cale de scăpare. Preotul aşezământului, Dimitri Klepinin, a salvat astfel mulţi evrei de la moarte. Acest lucru nu a rămas ascuns de ochii naziștilor, şi părintele Dimitri, împreună cu maica Maria au fost arestaţi. Ofițerul Hoffmann îi va reproșa bătrânei sale mame: „V-ați crescut prost fiica. Îi ajută pe ticăloși!” Confirmând crezul de toată viața al fiicei sale, Sofia Pilenko îi va răspunde: „Ajută pe toată lumea. Pentru o creștină cum e ea, nu mai e nici evreu, nici elin. Dacă ați fi fost în primejdie, v-ar fi ajutat și pe dumneavoastră”[5]. Trimişi în lagărul de la Ravensbrück, au fost gazaţi şi incineraţi în ajunul Paştelui din anul 1945.


Viața eclezială nu se poate interpreta doar ca o dobândire a păcii și a unei desăvârșiri personale silențioase, ci suntem chemați și la o lucrare exterioară și chiar la luptă. Maica Maria Skobțova, prin mesajul vieții sale, ne propune calea a doua – neodihna și „liturghia fratelui”, într-un timp mișcător și nesigur. Obișnuia să le spună celor care căutau „odihna” și „pacea”: „Mergeți la biserică, pentru că acolo veți afla neliniște pentru păcatele voastre și pentru căderea voastră, pentru păcatele lumii și pentru căderea lumii. Acolo veți găsi o foame neostoită pentru adevărul lui Hristos. Acolo, în loc să deveniți temperați, vă veți aprinde; în loc să deveniți împăcați, vă veți alarma; în loc să învățați înțelepciunea acestei lumi, veți deveni nebuni pentru Hristos”[1].

Maica Maria, după numele de mirean Elisabeta Pilenko, s-a născut în 1891 la Riga. Tatăl său, Iuri, subprocuror, provenea dintr-o familie de nobili cazaci din Crimeea, iar mama, Sofia de Launay, era descendentă din spiţa ultimului guvernator pe care l-a avut Bastilia, ucis în timpul Revoluţiei franceze. A fost înzestrată cu darul picturii și al poeziei și a fost printre primele doamne care au studiat Teologia la Academia de la Sankt Petersburg. O căsătorie timpurie sfârșește cu un divorț, la fel și cea de-a doua, cu ofițerul Daniel Skobțov. Îi va pierde pe toți cei trei copii din aceste două căsnicii la vârste fragede: Nastia, la vârsta prunciei, din pricina meningitei, Gaiana ca și adult în Rusia, iar Iura în închisorile naziste, de moarte prematură. După o pribegie în Georgia, Turcia și Serbia, se așează la Paris și devine membru activ al grupului de emigranți ruși, asistând pe cei în suferință și sărăcie.

De îndată ce divorțează de soţul său, Daniel, Liza va primi, în 1923, tunderea în monahism. Cu această ocazie, arhiepiscopul Evloghie Gheorghievski îi va spune: „Numele tău să fie Maria, în amintirea Sfintei Maria Egipteanca. Dacă aceasta, după o viaţă scandaloasă, s-a retras în deşert, aşa şi tu du-te, vorbeşte şi lucrează în deşertul inimilor oamenilor!“[2] A înființat case de ospitalitate, unde cei în nevoie se puteau bucura de o mâncare caldă, un adăpost și un prieten sfătuitor. În fiecare casă era amenajată o capelă unde se săvârșea Sfânta Liturghie de la care nu lipsea. În personalitatea sa, Marta și Maria nu se aflau în opoziție. Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui constituiau o singură invitație pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu:

„Viața pământească a lui Hristos nu este altceva decât aplicarea tainei iubirii față de Dumnezeu și a iubirii față de om. Acestea, în sinteză, nu sunt doar adevărul, ci măsura tuturor lucrurilor. Și este remarcabil faptul că adevărul lor nu se arată decât în măsura în care sunt legate între ele. Dragostea de aproapele singură duce la un umanism anti-creștin din care singura scăpare, pe alocuri, este concentrarea individului pe dragostea de sine în numele omenirii. Iar dragostea de Dumnezeu fără cea adresată semenului este condamnată (1 Ioan 4,20). Legătura lor nu este o simplă combinație între două adevăruri luate din două lumi diferite, ci este simbioza a două părți ale unui singur întreg. Dacă o scoți pe una dărâmi întregul”[3].

O zi obișnuită pentru ea consta în rugăciunea în capelă, dar, mai ales, în slujirea celor suferinzi și uitați, cărora le asculta necazurile, îi hrănea, le căuta un adăpost și chiar locuri de muncă, iar seara vizita cafenele pentru a-i afla pe cei părăsiți de toată lumea. Prin disciplina pe care și-o asuma își va manifesta fățiș atitudinea critică față de un tip de monahism tradițional al timpului său: izolare față de lume, o viață confortabilă în interiorul zidurilor, o perspectivă individualistă asupra sfințeniei, obsesia pentru reguli și tradiție, acuze pe care le-a dezvoltat în articolul său extins „Viața religioasă și tipurile ei”.

Spiritualitatea sa se bazează pe Întruparea lui Hristos, ca semn al dragostei lui Dumnezeu față de oameni, urmată îndeaproape de invitația la asemănarea cu El. Acceptând această invitație, se realizează hristificarea lumii, adică introducerea întregii creații în Hristos. Pe firul acestui raționament, Maica Domnului a reușit această asemănare la modul sublim. În consecință, la fel ca și în cazul său, sufletele noastre născătoare de Dumnezeu nu doar că îl zămislesc pe Hristos în ele, ci și percepția chipului Său în ceilalți: „Matern, sufletul omenesc primește vestirea nașterii, dă naștere lui Hristos și, mai cu seamă, dă naștere lui Hristos în ceilalți oameni. Astfel, el începe să-i vadă drept propriii săi copii, să-i adopte. Idealul, la limita ultimă a unui astfel de mod de relaționare, e de a vedea în celălalt în același timp pe Dumnezeu și Fiul”[4].

Aceasta a fost credința sa și cu această credință și-a și sfârșit viața pământească. În iunie 1940, Parisul va fi ocupat de trupele germane. Sosirea naziştilor a constituit şi începutul arestărilor emigranţilor, mai ales a evreilor străini. Botezul creștin se dovedește a fi o cale de scăpare. Preotul aşezământului, Dimitri Klepinin, a salvat astfel mulţi evrei de la moarte. Acest lucru nu a rămas ascuns de ochii naziștilor, şi părintele Dimitri, împreună cu maica Maria au fost arestaţi. Ofițerul Hoffmann îi va reproșa bătrânei sale mame: „V-ați crescut prost fiica. Îi ajută pe ticăloși!” Confirmând crezul de toată viața al fiicei sale, Sofia Pilenko îi va răspunde: „Ajută pe toată lumea. Pentru o creștină cum e ea, nu mai e nici evreu, nici elin. Dacă ați fi fost în primejdie, v-ar fi ajutat și pe dumneavoastră”[5]. Trimişi în lagărul de la Ravensbrück, au fost gazaţi şi incineraţi în ajunul Paştelui din anul 1945.

Poetul german Rainer Maria Rilke spunea: „Fiecare își are moartea pe care o merită”. Sunt morți glorioase sau morți discrete. Moartea maicii Maria a fost una umilă, despuită, la fel ca a Aceluia pe care L-a iubit, Iisus cel răstignit – „Nu pe tine te-am iubit, moarte/ Am iubit ce-i viu în această lume: veșnicia”[6].

Întreaga sa viață nu a fost altceva decât dăruire, propovăduind „taina fratelui” în cel mai autentic și exemplar mod. Ea însăși, la modul poetic, își va proclama crezul său de viață: „Nu vreau să știu decât bucuria dăruirii./ Să mângâi din toată ființa durerea lumii!/ Focul, strigătul zorilor însângerați,/ Să se amestece în lacrimile compasiunii!”[7]

Maica Maria Skobțova rămâne o invitație și o chemare la o viață evanghelică, adaptată timpului nostru. Aceste este și testamentul său pentru urmași: „Toate caietele mele uitate, articolele mele, versurile mele, aruncaţi-le…/ Nu vreau să fiu o amintire./ Pentru toţi voi fi o chemare[8].


[1] „Under the signs of our times”, in Mother Maria Skobtsova: Essential Writings, Maryknoll NY, Orbis 2002, p. 113.

[2] Hélène Arjakovsky-Klépinine, „Bucuria dăruirii – o biografie spirituală”, în Iubirea nebună de aproapele. Viața și învățăturile maici Maria Skobțova, Sibiu, Deisis, 2008, p. 49.

[3] „Viața religioasă și tipurile ei”, în Iubirea nebună de aproapele, pp. 141-142.

[4] „Imitarea Maicii Domnului”, în Iubirea nebună de aproapele, pp. 193-194.

[5] Hélène Arjakovsky-Klépinine, „Bucuria dăruirii – o biografie spirituală”, în Iubirea nebună de aproapele, p. 81.

[6] Ibidem, p. 88.

[7] „Să mângâi”, în Iubirea nebună de aproapele, p. 302.

[8] Hélène Arjakovsky-Klépinine, „Bucuria dăruirii – o biografie spirituală”, p. 96.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Dietrich Bonhoeffer și curajul credinței | Episcopul Benedict

Dietrich Bonhoeffer și curajul credinței | Episcopul Benedict

Pentru pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, mărturisitor al secolului al XX-lea, conceptul de „ucenicie” la școala lui Hristos devine imagine pentru viaţa creștină și capătă valenţe metodologice. A-I urma lui Hristos, pe modelul „lasă mrejele, și vino”, înseamnă a...

Guido Schäffer, sportivul misionar | Episcopul Benedict Bistrițeanul

Guido Schäffer, sportivul misionar | Episcopul Benedict Bistrițeanul

Nu de puţine ori, privind la Hristos, modelul Său ne pare foarte îndepărtat și inaccesibil. Și atunci, există sfinţii, prietenii Săi, care ne oferă „traduceri” ale sfinţeniei, adaptate la timpul și la geografi a noastră. Viaţa Bisericii înseamnă o astfel de succesiune...