Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu | Preasfințitul Benedict Bistrițeanul

Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, Maica Tereza de Calcutta scria: „Iisuse scump, ajută-mă să răspândesc lumina Ta oriunde merg. Umple-mi inima cu Duhul Tău și cu viața Ta… Luminează prin mine și fii prezent în mine, astfel încât orice suflet cu care intru în contact să simtă prezența Ta din inima mea. Fă ca ceilalți, privindu-mă, să nu mă vadă pe mine, ci pe Tine! Rămâi cu mine și voi începe să luminez așa cum Tu luminezi, astfel încât să fiu lumină pentru alții… Ajută-mă să Te vestesc fără a Te predica, nu prin cuvinte, ci prin exemplul meu, cu o forță puternică care atrage, cu influența binefăcătoare a ceea ce fac, cu plinătatea vizibilă a iubirii pe care inima mea o are pentru Tine”[1].

Aici se cuprinde „planul de lucru” al uneia dintre cele mai cunoscute femei din lumea contemporană, mistic și manager deopotrivă, protagonistă a carității evanghelice la nivel universal. Se naște la 26 august 1910 (Agnesa Gongea Boiagiu) la Skopje, Macedonia, cel mai mic copil al familiei Nicolle și Drana Boiagiu. Tatăl său, un comerciant învățat, de origine aromână, a fost angajat în mișcarea de eliberare a Albaniei de sub stăpânire turcească. După moartea tatălui său, când abia împlinise opt ani, a fost crescută de mama sa, alături de ceilalți doi frați, Lazar și Age, în credința romano-catolică.

Simte chemarea monahală și intră în comunitatea surorilor de la Loreto, ramura irlandeză a Institutului Sfintei Fecioare Maria, ordin care se ocupa cu activități misionare în India. Primește numele de Maria Tereza a Pruncului Iisus, în cinstea celei care a inspirat-o, Tereza de Lisieux a Pruncului Iisus. Lucrarea sa misionară în India începe încă din anul 1928, unde-și va depune și voturile monahale. Predă mai mult timp într-un liceu de fete din Calcutta, deținând și postul de director al acestei instituții. Noaptea de 19 decembrie 1946 reprezintă un moment decisiv din viața sa – atunci simte cu limpezime o chemare imperativă înspre slujirea celor „mai săraci dintre săraci”, o „vocație în vocație”. Cu acceptul Vaticanului, doi ani mai târziu, lăsând la o parte comoditatea și protecția din mănăstire, părăsește ordinul și înlocuiește hainele călugărești cu sari-ul alb, haina săracilor în India, tivit cu albastru, în amintirea Sfintei Fecioare Maria. În octombrie 1950 va fi aprobată instituirea congregației religioase „Misionarele Carității”, intr-un timp extrem de dificil ce a urmat independenței Indiei față de Coroana Britanică. Surorile carității construiesc case celor sărmani, oferă hrană celor săraci și acompaniază pe cei bolnavi în suferința lor. În această perioadă, Maica Tereza, femeia mică de statură și foarte plăpândă, dovedește o energie care transformă viețile celor din jurul său. În urma recunoașterii congregației sale cu titlul de drept pontifical, în anul 1965, lucrarea misionară depășește granițele Indiei prin înființarea de cămine de bătrâni, case pentru nevoiași, adăposturi pentru mame necăsătorite, orfelinate, clinici pentru cei bolnavi de tuberculoză, maternități și nenumărate școli. Anul 1979 înseamnă recunoașterea meritelor sale prin decernarea la Oslo a premiului Nobel pentru pace, pe lângă numeroasele distincții și premii primite. Deși geografic își petrece cea mai mare parte din viață departe de casă, ființial se simte încă legată de țara sa. Așa se face că unul din visele sale importante a fost răspândirea lucrării sale filantropice în Albania, prin întemeierea a trei case sociale în anul 1991. Între anii 1994-1995 conduce o campanie puternică împotriva avortului, în numele dreptului la viață, pe lângă ONU. Din pricina agravării stării sale de sănătate, la începutul anului 1997 se retrage din funcția de superior general al ordinului, lăsând locul surorii Nirmala Joshi, o indiancă hindusă convertită la creștinism. Trece la cele veșnice câteva luni mai târziu, la 5 septembrie 1997, și are parte de funeralii de stat.

Afirmam mai sus că anul 1946 a reprezentat un moment de maximă intensitate spirituală în viața sa, care a determinat întregul său itinerar misionar de mai târziu. Ea însăși descrie acest moment: „Doresc să încep o viață diferită de cea pe care am trăit-o până acum în mănăstire, pentru a-mi oferi viața săracilor, în slujire totală. Dumnezeu mă cheamă astfel din septembrie 1946. Pentru a desfășura această muncă, în rugăciune și jertfă, este necesar să mă apropii de săracii de pe stradă și să devin săracă asemenea lor, pentru a vedea în fiecare sărac pe Hristos”[2]. Nu era vorba de o simplă turnură dintre ascetism spre activism, ci de concretizarea mesajului evanghelic al slujirii aproapelui în plan practic, rămânând același accent pe dimensiunea contemplativă a vieții spirituale, ca sursă și generator a implicării sociale: „Noi nu suntem asistente sociale. Îl contemplăm pe Iisus în Euharistie și în săracul abandonat de toți… Iubirea noastră față de Iisus este exprimată prin munca noastră. Rugăciunea în acțiune este iubirea în acțiune” spunea Maica Tereza surorilor sale, învățându-le să se roage muncind pentru „salvarea și sfințenia semenilor”. În consecință, și scopul oamenilor în petrecea lor pe pământ este acela de „a sătura, prin sfințenia vieților noastre, setea lui Iisus și de a vesti iubirea lui Iisus și dragostea Lui pentru suflete… Suntem aici doar pentru iubirea lui Dumnezeu și compasiunea noastră trebuie să fie adevărată. Trebuie să simțim în toată ființa noastră munca pe care o facem, trebuie să trăim flăcările de iubire. Fiecare misionară a Carității trebuie să fie ca un rug aprins. Pentru a fi autentică, iubirea trebuie să doară. Privește-L pe Iisus prin patima Sa”[3]. „Setea” Domnului Hristos a reprezentat expresia iubirii intense manifestată printr-o apropiere cât mai mare față de El, pe de o parte, iar pe de altă parte, comunicată „fraților Săi prea mici” prin actele de caritate. De aici și sensul urgenței și responsabilității față de lumea care ne înconjoară. Două sunt coordonatele limpezi ale misiunii sale – stabilirea unei legături cât mai intime a celor din jur cu Dumnezeu și manifestarea dragostei în actele de slujire caritativă a celor sărmani. 

Metafora cea mai sugestivă pe care adesea o folosea pentru a descrie misiunea sa în lume era aceea de „creion în mâinile lui Dumnezeu, care scrie o scrisoare de dragoste lumii”[4]. Altfel spus, a devenit un instrument al carității dumnezeiești, arătând lumii că Dumnezeu este real, că îl însoțește pe om și că nu a încetat niciodată să iubească lumea „prin tine și prin mine”. Iubirea pe care o proclamă nu este ceva teoretic, oricât de generos ar fi exprimată, ci are brațe active, care se deschid către cei care sunt în nevoie. Pe linia protectoarei sale, Maica Tereza dă importanță maximă gesturilor mărunte, făcute din mărinimie sufletească, față de cei lângă noi. Exprimă limpede acest lucru: „Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă”[5].

Problema suferinței omului și a raportului care se stabilește cu dragostea lui Dumnezeu rămâne una extrem de dificilă și în contemporaneitate. Tocmai de aceea, unul dintre profesorii de Teologie din zilele noastre obișnuia să afirme faptul că cel mai bun teolog este acela care poate să răspundă obiecției aduse providenței divine cu referire la prezența suferinței în lume, mai ales în cazul inocenților. Singura care poate să dea răspunsuri în cazul acesta este dragostea, definită de Maica Tereza drept „credința în acțiune”. Aceasta presupune imitarea lui Hristos și, în consecință, dăruirea totală față de cel de lângă noi, până la sacrificiu. Într-o lume care se confruntă cu singurătăți de tot felul și se propagă constant individualismul în detrimentul comuniunii, Maica Tereza are un glas profetic – este „un semnal, un avertisment, o avangardă pentru a indica drumul… schimbarea inimii”[6]. Putem fi creioane prin care Dumnezeu să scrie epistole de dragoste celor care se simt singuri și exilați la marginea societății. Dragostea nu cade niciodată.


[1] Maica Tereza, Unde este iubire, acolo este Dumnezeu, Baia Mare, Editura Surorilor Lauretane, 2007, p. 408-409.

[2] Franca Zambonini, Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu, București, Editura Paoline, 2003, p. 44-45.

[3] Maica Tereza, Unde este iubire, acolo este Dumnezeu, p. 208.

[4] Maica Tereza, Unde este iubire, acolo este Dumnezeu, p. 380.

[5] Maica Tereza, Unde este iubire, acolo este Dumnezeu, p. 368.

[6] Franca Zambonini, Tereza de Calcutta – Creionul lui Dumnezeu, p. 199.


Foto: biography.com

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
„Vlădica Nicolae s-a mutat în străbuni” | Corneliu Coposu

„Vlădica Nicolae s-a mutat în străbuni” | Corneliu Coposu

Text apărut în ziarul Ardealul, Bucureşti, Anul I, nr. 5, 16 martie 1941, p. 10. Zi mohorâtă de doliu. Steaguri cernite străjuiesc în oraşul troienit. Viers jalnic de clopote, viers de durere, străbate văzduhul răscolit de viscol întârziat, împletindu-şi neagra solie,...