De-a lungul veacurilor, Muntele Athos a trecut prin numeroase încercări, decăderi, renașteri, tensiuni între mănăstiri, care au culminat cu schisme și afurisenii. La baza multor decizii naive ale comunității athonite au stat politicile vremii și interesele meschine ale bizantinilor de a-i exploata pe monahi, așa cum bine a subliniat bizantinista Averil Cameron de la Oxford: ,,Întrucât lumea din jurul lor se prabusea si temeliile civilizatiei lor antice se clătinau, oamenii s-au îndreptat spre Athos pentru securitate, iertare si pentru ceva stabil de care sa se agațe”[1].
Potrivit prolificului părinte aghiorit Teoclit Dionisiatul, ,,Muntele Athos este citadela milenară a monahismului ortodox”[2]. Pe de altă parte, o altă caracteristică distinctă a Muntelui Sfânt, folosită de mitropolitul Kallistos Ware, este cea de ,,ecumenicitate”[3].
Pornind de la acest scurs excurs cu privire la Muntele Sfânt, voi continua să aduc în lumină câteva date și evenimente istorice din viața celei mai bogate și mai frumoase instituții din Muntele Athos, Mănăstirea Vatoped, fiind a doua în ierarhia Mănăstirilor athonite. Întemeierea acesteia cade în epoca lui Atanasie Athonitul ( 920-1003), socotit drept întemeietorul monahismului chinovial athonit, bazat pe preacripțiile studite, din mediul cărora provenea ( Trapezunt).
Mănăstirea Vatoped se bucură de o arhivă bogată în manuscrise ( peste 2000), de copia geografiei după Ptolemeu ( sec. XIV), deține cel mai vechi act în care e menționată mănăstirea Vatoped (998), Psaltirea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul, și cărți cu o valoare inestimabilă, în număr de peste 40. 000.
Istoria acestei mănăstiri înconjurată cu masive clădiri în jurul ei, asemenea unei cetăți fortificate, poate fi împărțită în patru epoci: 1) epoca bizantină și sârbească până la 1460. Aici trebuie să menționăm că, la finele secolului al XI-lea, Vatopedul cunoaște o epocă de glorie spirituală sub conducere sârbească, prin contribuția sârbului Rațcu, fiul întâi al jupânului Ștefan Nemania ( întemeietorul Hilandarului), care s-a călugărit și a ridicat unele clădiri în mănăstire, inclusiv metoace în Halkidiki și Serbia. 2 )epoca idioritmică și ajutoarele românești; 3) secolul al XVIII-lea – ctitorirea Athoniadei; 4) epoca contemporană.
În prezent, Mănăstirea Vatoped se bucură de o renaștere duhovnicească pe linia Părinților isihaști, în duhul Sfântului Grigorie Palama care a viețuit o bucată de vreme la acest sanctuar închinat Maicii Domnului. Spun sanctuar, deoarece Vatopedul adăpostește un număr de șapte icoane făcătoare ale Maicii Domnului și Cinstitul Brâu, țesut cu mâinile ei din păr de cămilă. Racla a fost confecționată în Țara Românească, iar între anii 1512 şi 1520, domnitorul Tării Româneşti, Neagoe Basarab, a recondiționat interiorul mănăstirii Vatoped şi a ridicat un paraclis cu hramul ,,Brâul Maicii Domnului”.
În decursul secolelor, minunile icoanelor Maicii Domnului s-au împletit cu istoria mănăstirii. În vremuri de criză, Maica Domnului a înmulțit uleiul, i-a ferit de atacurile piraților, a vindecat, dar și a pedepsit în momente de neorânduială.
Cea mai veche icoană făcătoare de minuni a Preasfintei este atestată în secolul al X-lea și poartă numele de ,,Vitamarissa”, aducă ,,Altărița”, fiind așezată așezată în khatolikonul Mănăstirii , pe scaunul arhieresc din Sfântul Altar. Minunea săvârșită de această icoană coboară în secolul al X – lea, când la invazia piraților, ierodiaconul Sava apucă să arunce icoana în puțul mănăstirii, situat sub altar, împreună cu o lumânare aprinsă. În urma acestui atac, ierodiaconul Sava este prins și vândut ca rob în Creta. Însă după șapte decenii, Creta se va elibera de jugul piraților, iar bătrânul Sava se va reîntoarce la Vatoped. Ajuns la mănăstire, îl va înștiința pe egumenul Nicolae de petrecerea icoanei în fântâna Altarului. Astfel, și au început să sape. Au descoperit puțul vechi și, ce minune a Preasfintei! Icoana a fost găsită plutind, iar lumânarea încă ardea. În amintirea acestei minuni, vatopedinii săvârșesc zilnic Paraclisul Maicii Domnului.
O altă icoană făcătoare de minuni este cea a Maicii Domnului ,,Pantanassa” – izbăvitoarea de cancer, adusă la Mănăstirea Vatoped de către pururea – pomenitul Gheron Iosif Vatopedinul, ucenicul Sfântului Iosif Isihastul. Multe vindecări de cancer s-au petrecut datorită acestei icoane și continuă să se petreacă. Celelalte cinci icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului sunt: Μaica Domnului Paramythía (Mângâietoarea); Esfagméni (Înjunghiata); Eleovrýtissa (Izvorâtoarea de ulei); Pyrovolithísa (Împușcata) și Antifonítria (Împotrivă glăsuitoarea), toate pictate după secolul al XIV-lea. Privegherile vatopedine închinate acestor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, transformă inimile și gândurile monahilor ,,în simțire multă”, spre cunoașterea și contemplarea numelui celei prin care a intrat în lume Hristos.
La Mănăstirea Vatoped se găsește și Brâul Maicii Domnului, prăznuit la 31 august. Potrivit tradiției, Cinstitul Brâu s-a păstrat în Bizanț, apoi prin secolul al XII-lea a fost tăiat în mai multe părți și dăruit mai multor biserici din imperiu. O părticică din Cinstitul Brâu va ajunge la Vatoped abia prin secolul al XIV-lea. Brâul Maicii Domnului vindecă multe boli, printre care se numără și infertilitatea. Există numeroase mărturii ale femeilor sterpe, care au rodit datorită încingerii cu panglicile binecuvântate și așezate pe Cinstitul Brâu.
Trăirea duhovnicească adâncită în taina smereniei atrage harul Maicii Domnului. Dar la această stare nu se poate ajunge fără practica ascetică, fără contemplările duhovnicești și fără igiena sufletului. Când sfințenia Maicii Domnului coboară, nu zguduie doar pământul, ci și patimile din noi. Această coborâre discretă ne pune în situația de a alege: harul sau propria cugetare.
Mănăstirea Vatoped este o arenă duhovnicească, o mănăstire care nu-și ignoră epoca în care supraviețuiește. Dovada e faptul că, ori de câte ori Biserica a fost primejduită de curente, Starețul Efrem Vatopedinul a vorbit, a coborât din pustie în lume și a contribuit pe cât i-a stat în putință, la combaterea curentelor heteroclite.
La Mănăstirea Vatoped am descoperit monahi cu multă dragoste, lipsiți de tovărășii. O dragoste discretă, fără ca ea să devină obsesivă și pătimașă. Aici, scopul monahului este să despartă mintea de atracțiile ce o înconjoară și s-o aducă înlăuntrul ei, astfel încât adunarea minții se numără printre luptele ascetice ale călugărului. Simplitatea mâncărurilor, chiliilor, a hainelor petecite, asceza, preadulcele privegheri, tăcerile călugărului, chilia portabilă, toate ajută la nașterea rugăciunii curate, la o inimă aprinsă de râvnă, primind bucuria duhovnicească, harul lui Hristos.
Dar ce să vorbim noi de dulceața harului în monahism, pe când ei trăiesc o permanentă stare de părăsire a harului? Însă nu trăiești așa ceva numai în Sfântul Munte, ci și în lume. De aceea, când nu ne putem ruga în deznădejde, e bine să cerem rugăciunile celorlalți. Tot aici am învățat că zdrobirea inimii și privegherile sunt căi de mântuire, urmate de simplitate și cumpătare.
Cu timpul, am constatat că tot aici există o durere nefirească a inimii care este durerea harului. Ea arată că rugăciunea a pătruns în inimă și lucrează acolo.
[1] Averil Cameron, ,,Athos și lumea bizantină” în: Muntele Athos, microcosmos al Răsăritului creștin, traducere din lb. engleză de Mihai- Silviu Chirilă, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2014, p.31.
[2] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, între cer și pământ, traducere pr. prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2015, p. 5.
[3] Kallistos Ware, ,,Sfântul Munte: universalitate și unicitate”, în: Muntele Athos, microcosmos al Răsăritului creștin”, p. 233.
Autor: Teologul Grigore Constantin
sursa foto: doxologia.ro
