Manifestul avocatului Vasile Indre din 22 octombrie 1904 în „problema episcopiei române greco-orientale” a Clujului. Restituiri la centenar IX

de Documentare

Proiectul înființării Episcopiei Clujului a fost relansat prin raportul Consistoriului mitropolitan din 20 martie 1904 și adoptat oficial în sesiunea Sinodul arhidiecezan din aprilie 1904. Hotărârea menționa următoarele: reședința noii episcopii se stabilește la Cluj; eparhia va fi constituită din 13 protopopiate, 322 parohii, 64 filii și 242.633 suflete; dotația anuală a centrului eparhial va fi de 42.000 coroane; resursele financiare ale noii eparhii vor proveni din fondurile și fundațiile arhidiecezei, care urmau a fi împărțite în proporție de 1/3 pentru Eparhia Clujului, iar 2/3 vor reveni vechii Arhidieceze a Ardealului. Nu în ultimul rând, sinodul arhidiecezan își exprima speranța că „s-ar putea conta la un ajutoriu de stat și la oarecari avantagii din partea orașului Cluș”[1].

Încurajați de hotărârea Sinodului arhidiecezan, trei avocați români din Cluj și un jude al plasei Cojocna au înaintat în vara anului 1904 o adresă către primăria orașului, solicitând municipalității clujene cedarea gratuită a unui teren intravilan pe seama viitoarei episcopii ortodoxe românești. Consiliul local a dat un răspuns negativ, respingând cu indignare cererea românilor, pe care-i acuza de iredentism, atitudine nepatriotică și infidelitate față de statul maghiar, motiv pentru care „pe teritoriul orașului unguresc Cluj”, după cum se menționa în răspunsul primăriei, „patronii orașului au chiar datoria să vegheze ca nici un valah să nu-și poată pune piciorul în acest oraș”[2]. Ofensat de acest răspuns, avocatul Vasile Indre, unul din cei patru semnatari ai memoriului adresat primăriei, a publicat în paginile cotidianului maghiar clujean „Ellenzék” din 22 octombrie 1904 un articol intitulat „Problema episcopiei române greco-orientale”[3]. Atitudinea lui Vasile Indre este cu atât mai meritorie, cu cât niciun organ de presă românesc, în primul rând „Răvașul” clujean și în al doilea rând „Telegraful Român” de la Sibiu, nu au tematizat răspunsul primăriei Clujului de respingere unilaterală a solicitării îndreptățite a patru cetățeni de vază ai orașului în cauza unui proiect vizând o biserică recunoscută de statul austro-ungar, care se bucura, conform legislației epocii, de aceleași drepturi cu bisericile catolică, reformat-calvină, evanghelic-luterană și unitariană. Tăcerea oficiosului șagunian este surprinzătoare mai ales că în urmă cu nici patru ani (1900), redactorul Nicolae Ivan scrisese mai multe articole polemice pe teme naționale și confesionale, între care unul dedicat „Congresului orașelor din Ungaria și Ardeal”. Părintele Ivan atrăgea atunci atenția asupra exclusivismului urbanistic profesat de maghiari în diverse orașe ale Ungariei dualiste, Clujul devenind în opinia sa „centrul cultural al calvinilor din Ardeal” prin mutarea reședinței episcopale reformate de la Aiud la Cluj (1895) în timpul superintendentului Szász Domokos (1838-1899). În mijlocul Clujului, arăta Nicolae Ivan, „petrece aristocrația ardeleană calvină”, de aceea „calvinii cu orice preț vor să dea tonul și să nu fie conturbați în cele religioase”, politica confesională a episcopului Dr. Bartok György (1845-1907) fiind etichetată drept „șovinistă”[4]. Dincolo de tonul polemic, articolul lui Nicolae Ivan surprinde o stare de spirit care domnea în Clujul începutului de secol XX: exclusivismul șovin maghiar și confesional calvin, pentru reprezentanții acestui curent înființarea unei episcopii ortodoxe însemnând nu numai reorganizarea instituțională a Ortodoxiei transilvane, ci mai ales întărirea românismului, episcopia profilându-se ca un potențial viitor bastion sau o nouă „fortăreață națională și culturală”, cum o numea același Nicolae Ivan în anul 1900[5], ridicată în calea politicii de maghiarizare a guvernelor de la Budapesta[6].

Vasile Indre (1847-1915), originar din localitatea Buciumi de lângă Șomcuta Mare, astăzi jud. Maramureș, fiul preotului greco-catolic Ioan Indre (1820-1889), a studiat dreptul la Academia Regală de Drept din Oradea (1866-1869)[7]. A practicat ca avocat stagiar (1869-1871), avocat (1872-1891) și judecător superior de scaun (Oberstuhlrichter) (1891-1896) în Șomcuta Mare[8]. În 22 iulie 1874 s-a căsătorit cu Mária Széles, fiica protopopului reformat din Seini[9], care i-a dăruit doi copii: pe Bella, măritată Gálfalvy, și pe Vasile Indre jr. În anul 1893, după ce a divorțat de prima soție, s-a recăsătorit cu Camilla Papp, mutându-se la Cluj[10], unde a intrat în baroul orașului Cluj, profesând avocatura până la pensionare în 1907. În paralel cu activitatea profesională s-a implicat în viața social-politică și culturală românească a Clujului, fiind ales membru în reprezentanța comitatului Cojocna și în Despărțământul Cluj al Astrei, pe care l-a condus între 10 decembrie 1897 și 10 ianuarie 1901[11]. Protopopul greco-catolic Elie Dăianu al Clujului (1902-1940) l-a considerat pe Vasile Indre „cam ungureț, venit la Cluj de prin Chioar”, dezaprobând viziunea sa politică conciliantă și filomaghiară de a promova „iubirea frățească între maghiari și români”, după cum era descris în „Gazeta Transilvaniei”[12]. Nemulțumirea lui Elie Dăianu față de Vasile Indre a fost însă motivată de trecerea avocatului la Ortodoxie, după cum se poate limpede citi în necrologul, publicat în „Gazeta Transilvaniei” din 27 ianuarie/9 februarie 1915: „Rămășițele pământești ale scumpului defunct să vor așeza spre vecinică odihnă din capela cimitirului comun, Mercuri, în 3 februarie la 3 ore d[upă] a[miază] după ritul bisericii gr[eco] or[ientale]. În veci pomenirea lui! Cluj, la 31 februar 1915”[13]. Convertirea lui Vasile Indre la Biserica Ortodoxă este confirmată de protopopul ortodox al Clujului Tuliu Roșescu (1852-1924), cel ce l-a spovedit și împărtășit pe avocat cu Sfintele Taine înainte de a păși spre zările veșniciei. Același sacerdot l-a prohodit în cimitirul central din Cluj, notând numele răposatului Vasile Indre în registrul morților parohiei Sfânta Treime din Cluj, pe filele respectivului registru putându-se citi următoarea însemnare: „Data morții: 18/31 ianuarie 1915. Data îngropării: 21 ianuarie/3 faur: Vasile Indre advocat, născut în Ungaria, Buciumi co[mi]t[a]t[ul] Sătmar, etatea 68 ani, religia gr[eco] or[ientală], căsătorit, a fost grijit sufletește, a murit de moarte ordinară, s-a înmormântat în cimitirul comun(al), numele preotului îngropător Tuliu Roșescu, paroh și protopop în Cluj, data atestatului de la inspectorul de morți 1915, faur 2, Dr. Szombatly”[14].

În ediția din 22 octombrie 1904 a cotidianului „Ellenzék – Független politikai napilap” („Opoziție, ziar politic-independent”, apărut între 1880-1944), Vasile Indre a condamnat nedreptatea făcută de consiliul orășenesc românilor prin respingerea unilaterală a cererii de acordare a unui teren corespunzător pentru edificarea centrului eparhial al viitoarei episcopii ortodoxe din Cluj. Indre sublinia că înființarea episcopiei ar fi adus beneficii nu numai comunității ortodoxe, ci întregului oraș „prin dezvoltarea industriei și comerțului local, prin sporirea bunăstării generale și prin intensificarea și adâncirea compasiunii și a iubirii creștinești față de celălalt”, Clujul urmând să beneficieze și „din punct de vedere material”, devenind astfel „un centru și mai strălucitor pentru partea transilvăneană a Ungariei”. Dar „în loc să primească cu bunăvoință cererea credincioșilor unei biserici respectabile și să declare cu tradiționalul cavalerism maghiar că vor primi cu brațele deschise la Cluj pe capul bisericesc al unui număr însemnat al cetățenilor țării”, contribuind la „bunăstarea și fericirea orașului și a patriei maghiare comune”, Indre menționa că primăria a respins cererea înainte de a o supune unei dezbateri reale în consiliul municipal, aducând totodată un afront românilor prin vocea unor consilieri care „au declarat că nu ar trebui să se permită primirea a și mai mulți români în Cluj”. În continuare, avocatul dezvolta ideea că o asemenea atitudine era nu numai condamnabilă, ci nedemnă pentru un oraș care aspira la statutul de „a doua metropolă a Ungariei”, consiliul orașului contribuind în acest fel atât la segregarea cetățenilor aceleiași patrii pe criterii naționale, cât și la creșterea asperităților dintre români și maghiari, tensiuni pe care el s-a străduit să le aplaneze de-a lungul întregii sale activități. În același timp, Indre a condamnat afronturile verbale aduse românilor de către maghiari, dezavuând ca „invective și epitete dușmănoase” folosirea unor sintagme și apelative rasiste[15] precum cele de „valah sălbatic” ori „puturos”, cu atât mai rușinoase cu cât au ieșit din gura unor „savanți” cu mari pretenții intelectuale și de verticalitate morală. Avocatul încheia apologia cauzei ecleziastice mărturisind că a abordat public această problemă, fiindcă, numărându-se între semnatarii cererii înaintate primăriei clujene, s-a simțit ofensat în mod personal de răspunsul primit. Nu în ultimul rând, intervenția sa în presa locală a avut drept scop limpezirea intențiilor autorilor respectivei petiții și reliefarea sentimentelor lor „patriotice”, înființarea episcopiei ortodoxe fiind din nou prezentată drept un câștig pentru viitorul orașului, cei ce au respins solicitarea „într-un mod așa de nesăbuit, de rece și de jignitor” comițând, în opinia sa, o „greșeală de neiertat”, care aducea prejudicii „interesului comun” al cetățenilor Clujului.

Intervenția lui Vasile Indre a generat răspunsul lui Sipos Gábor din Cuzăplac, care a publicat, o săptămână mai târziu, în paginile aceluiași cotidian, „o scrisoare deschisă” către „prietenul Vasile Indre”[16]. Dintru început, Sipos se declara „tare surprins” de articolul „fulminant” al lui Indre, de sentimentele patriotice ale căruia nu se îndoia, dar mărturisea că nu-l recunoștea în acest „articol tunător”, catalogat drept o „răbufnire nejustificată” de moment, survenită pe fondul unei „dezinformări”. Evitând abordarea directă a fondului problemei discutate de Indre, Sipos își concepuse replica prin formularea a șapte interogații, reflectând de fapt atitudinea politică naționalistă, cu accente șovine, a maghiarimii ardelene din epocă. Punctele atinse de Sipos vizau: onestitatea și buna intenție a românilor; disponibilitatea lor reală de a se înțelege și de a colabora cu ungurii în plan politic, înțelegând prin aceasta de fapt recunoașterea dualismului și a anexării Transilvaniei la Ungaria; dezavuarea atitudinii românilor în timpul revoluției maghiare de la 1848, când cei dintâi se plasaseră de partea Vienei; incriminarea majorității românilor care nu au dat dovadă de bună credință față de unguri, episcopia ortodoxă planificată la Cluj țintind de fapt „transformarea cât mai rapidă a Kolozsvarului în Cluj” și „distrugerea maghiarimii”, motiv pentru care atitudinea marii majorități a membrilor consiliului orășenesc în această problemă era deplin justificată. Vasile Indre nu a dat un răspuns public, care nici nu ar mai fi contat în rezolvarea problemei episcopiei ortodoxe, din moment ce elita maghiară clujeană interpreta întemeierea acestei dieceze în cheie exclusiv națională românească, vizând nici mai mult, nici mai puțin decât românizarea Clujului, orașul simbol în care aristocrații unguri votaseră „uniunea Ardealului” cu Ungaria la 1848, act reconfirmat prin compromisul austro-ungar din 1867, dar nerecunoscut ca democratic și constituțional de români, motiv pentru care o bună parte a acestora adoptaseră pasivismul ca formă de a combate noua ordine politică[17].

Nediscutat până acum în istoriografia românească, manifestul lui Vasile Indre în favoarea Episcopiei Ortodoxe a Clujului, oferă o mărturie despre demersul unor români clujeni pe lângă autoritățile locale în cauza episcopiei prin atribuirea gratuită a unui teren intravilan. Apelul avocatului la spiritul de toleranță al Clujului și reliefarea efectelor pozitive ale unei dieceze românești asupra dezvoltării materiale și spirituale a urbei claudiopolitane s-a izbit de șovinismul celor mai mulți membri ai consiliului local din 1904, care au perceput solicitarea avocaților români ca pe un afront la adresa Ungariei și ca pe un atentat la caracterul etnic maghiar al Clujului.

Vasile Indre: Problema episcopiei române greco-orientale[18]

La ședința comisiei de specialitate a orașului Cluj[19]

Dintre credincioșii aparținând bisericii române greco-orientale, 3 avocați și un jude de plasă pensionat s-au adresat Consiliului nobilului oraș Cluj și prin acesta jurisdicției orășenești, în calitate de cetățeni și locuitori ai orașului, cu cererea să se doneze un spațiu potrivit pentru reședința episcopală română greco-orientală ce se dorește a se ridica la Cluj.

Solicitanții și-au înaintat această cerere îmboldiți de speranța născută din exemplul altor orașe din Ardeal, care imediat ce chestiunea înființării unei noi episcopii române greco-orientale în partea transilvăneană a Ungariei a ajuns pe ordinea de zi a Congresului bisericesc, s-au grăbit benevol să lanseze propuneri din ce în ce mai avantajoase. S-a presupus că orașul Cluj, având în vedere bunăvoința tradițională pe care a manifestat-o dintotdeauna față de biserici, ca instituții culturale și morale, nu va fi nici de data asta mai puțin darnic, mai ales că prin înființarea respectivei episcopii la Cluj, prin dezvoltarea industriei și comerțului local, prin sporirea bunăstării generale și prin intensificarea și adâncirea compasiunii și a iubirii creștinești față de celălalt, orașul nu numai că se va dezvolta mai rapid din punct de vedere material, ci printr-o noua reședință episcopală, cu personalul său numeros și cu efectele sale benefice din toate punctele de vedere, va deveni un centru și mai strălucitor pentru partea transilvăneană a Ungariei.

Așadar, solicitanții au fost îmboldiți să înainteze această cerere nu numai din pur patriotism local, din dorința de a spori bunăstarea orașului și a locuitorilor săi, ci și de sentimentul drept și sincer al consolidării înțelegerii și colaborării frățești.

Și ce s-a întâmplat totuși?

Mai-marii urbei, care sunt meniți în primul rând să urmărească bunăstarea orașului și a cetățenilor săi, să oblăduiască dezvoltarea orașului și înțelegerea și colaborarea frățească între toate bisericile, confesiunile și locuitorii[20], au primit oare cu bucurie cererea înaintată autorităților maghiare ale nobilului oraș Cluj de către cetățeni, în interesul bisericii române greco-orientale și au supus-o unei dezbateri serioase și obiective? Oh nu!

În loc să primească cu bunăvoință, cu ambele mâini, după cum se spune, cererea credincioșilor unei biserici respectabile și să declare cu tradiționalul cavalerism maghiar că vor primi cu brațele deschise la Cluj, împreună cu reședința sa, pe capul bisericesc al unui număr însemnat al cetățenilor țării, în speranța că mai apoi vom conlucra cu toții pentru bunăstarea și fericirea orașului și a patriei maghiare comune și prin conviețuire, prin efort comun vom stimula buna înțelegere reală între cetățenii patriei noastre, comitetul de specialitate al orașului a declarat că nu consideră cererea demnă de a fi supusă dezbaterii și a respins-o în modul cel mai rece și jignitor, motivând că orașul Cluj, ca oraș maghiar, nu vrea să doneze nimic unei biserici românești nepatriotice, mai mult, mulți dintre consilieri au declarat că nu ar trebui să se  permită primirea a și mai mulți români în Cluj.

Permiteți-mi să mă întreb: este oare demnă această decizie de a doua metropolă a Ungariei, este demnă ea de Atena Ungară?

Eu, care am ales cariera publică, m-am străduit mereu să acționez pătruns de cel mai sfânt sentiment, am urmărit și urmăresc necontenit să aplanez din spirit frățesc și patriotic conflictele și neînțelegerile iscate între maghiari și români din cauza intrigilor unor indivizi mânați de interese egoiste și să mijlocesc ca noi toți, ca cetățeni a patriei ungare comune să ne străduim să muncim cot la cot, cu dragoste și înțelegere frățească, pentru dezvoltarea patriei noastre. De aceea, nu numai că nu mă așteptam la o asemenea decizie, ci am considerat drept păcătoase orice fel de supoziții în acest sens!

Respingerea pe care nu o preconizasem nicicând s-a întâmplat și astfel am devenit, din păcate, mai bogat cu o dezamăgire neașteptată. Biserica română greco-orientală nu poate fi alterată de acest refuz în țelul înființării unei episcopii la Cluj, întrucât 30-40.000 coroane nu înseamnă mult pentru biserica ce se bucură de fundamente solide.

Ne alterează însă pe noi, care ne-am propus ca scop al vieții noastre să punem capăt dușmăniei și neînțelegerilor prezente de zeci de ani, în mod pervers și cu efecte paralizante, între cetățenii aceleiași patrii, tocmai în interesul bunăstării generale a iubitei noastre țări și a cetățenilor săi.

Prin astfel de proceduri și tratamente, nu se poate și nu se va putea nicicând pune capăt agitațiilor și a discordiei, mai mult a dușmăniei, iscate de unii indivizi egoiști cu scopuri ostile între fiii aceleiași țări, spre dauna inestimabilă a dragii noastre patrii și spre bucuria dușmanilor.

Într-adevăr mă cuprinde o adâncă tristețe când văd că cei care împiedică cultivarea dragostei frățești și înfiriparea și consolidarea bunei înțelegeri și a conlucrării între cetățenii patriei noastre sunt tocmai unii profesori savanți, după cum s-a întâmplat și în cazul de față.

În urma acestui incident trist trebuie să ajungem chiar și involuntar la surprinzătoarea convingere că pacea internă a iubitei noastre patrii este amenințată și conflictele dintre naționalități sunt iscate, spre detrimentul patriei comune, nu numai de dușmanii externi ai patriei noastre ungare și nu numai de cei ai căror singur principiu este „ubi bene, ibi patria” și care țin la suprafață de zeci de ani, cu mare aplomb, problema națională, ca pe o tăciune sau ca pe o dinamită, cu scopul pervers de a abate astfel atenția opiniei publice de la valorificarea propriilor interese egoiste, de la răspândirea lor înfricoșătoare în toate domeniile societății și a vieții publice și de la îmbogățirea lor dezgustătoare în domeniul economic, ci și prin proceduri și tratamente lipsite de bun simț săvârșite de cei care prin forța imensă a științei ar fi meniți tocmai să îi pună pe calea cea dreaptă pe cei rătăciți și să cultive în generația tânără înțelegerea frățească și focul dragostei pentru patria ungară comună.

Întrucât, atât în trecut, cât și astăzi avem suficiente exemple grăitoare care dovedesc că asemenea dorinței și a înflăcărării pentru libertate, nici sentimentele națiunilor ridicate la conștiință de sine nu pot fi distruse nici cu tunul, nici cu sabia, nici cu cele mai drastice represalii și ordonanțe, ci pot fi câștigate numai și numai în mod conciliant, cu dragoste, prin cucerirea inimilor și ademenirea și convingerea minții cu puterea și lumina științei.

Cum vor domnii profesori savanți să câștige și să cucerească sufletele și mințile acelor sărmani tineri români ai căror părinți, în speranța că în 12-16 ani vor reuși să făurească din pruncii lor oameni de știință, buni patrioți și cetățeni utili țării, îi lasă pe mâna lor, fără să pună vreo condiție, spre grijă și spre educare formatoare și modelatoare, dacă încep procesul de cucerire și îl continuă timp de 12-16 ani prin tratarea copilului cu invective precum valah sălbatic, puturos și cu Dumnezeu știe câte alte epitete dușmănoase!?

Să îmi fie permis să pun în continuare și întrebarea cum consideră domnii profesori savanți că vor putea realiza mult doritul consens între cetățenii patriei noastre ungare, dacă în loc să îl primească cu brațele deschise, îi trântesc ușa în nas capului unei bisericii române greco-orientale care numără aproape un milion și jumătate de credincioși, când acesta dorește să se stabilească printre maghiari și apelează la cavalerismul d-voastră nobil? Sau când în loc să îi întindă mâna dreaptă unei întregi biserici care propagă dogmele morale ce reprezintă piatra de temelie a statelor și care nici nu se ocupă de politică, nici nu îi este permis să se ocupe, o apostrofează cu lipsa de patriotism [iredentismul]?

Este permisă acuzarea unor indivizi care nu se comportă corect, dacă acuzația este întemeiată, dar asemenea insinuări împotriva unei biserici constituite legal nu sunt nici legitime, nici de cuviință!

Nu doream să abordez public această problemă neplăcută, deși m-a atins într-un mod foarte sensibil și dureros, deoarece m-am găsit printre cei care au înaintat cererea, dar din cauză că aproape toate ziarele locale au țesut pe lângă cerere și diverse utopii iredentiste, am simțit că e de datoria mea să precizez intențiile acelei cereri și să subliniez că noi am fost ghidați la înaintarea ei de sentimente și gânduri patriotice, precum și de interesul bine înțeles al orașului și poate că tocmai aceia comit o greșeală de neiertat, care au respins-o într-un mod așa de nesăbuit, de rece și de jignitor.

E un mare păcat că problemele de interes public, în loc să fie cântărite cu calm, sunt discutate subiectiv și cu o animozitate nepermisă, pentru că astfel interesul comun are mereu de suferit. Dixi et salvavi animam meam.

Vasile Indre, avocat

[1] Protocolul sinodului archidiecesei greco-orientale române din Transilvania ținut la anul 1904, Sibiu, 1904, p. 109.

[2] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului 1919-1929, Cluj, 1930, p. 24; Gazeta ilustrată, Anul II, Nr. 10, Cluj, Octombrie 1933, p. 199.

[3] Indre László, „A roman görög keleti püspökség kérdése”, în Ellenzék, 241. Szám, Kolozsvárt, szombat, 22 október 1904, p. 2-3.

[4] Iustin Tira (ed.), Efigiile Ierarhului. Restituiri Nicolae Ivan, introducere de Mircea Popa, postfață de Andreea Dăncilă Ineoan, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2019, p. 73.

[5] Ibidem, pp. 173-181.

[6] Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, Ed. Eparhială, Sibiu, 1986.

[7] Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 624.

[8] Hof- und Staats-handbuch der Oesterreichisch-Ungarischen Monarchie für 1874-1896, passim.

[9] Familia, Anul X, Nr. 25, Budapesta, 23 iunie/5 iulie 1874, p. 298.

[10] Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 20, Brașov, Luni-Marți 27 ianuarie (9 februarie n.) 1915, p. 2.

[11] Mirel Ionescu, Greta-Monica Miron, Istoria Baroului Cluj, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2012, p. 25-49; Eugenia Glodariu, „Despărțământul Cluj al „ASTREI” (1870-1914)”, în Acta Musei Napocensis, XII, 1975, p. 375.

[12] „Din Clușiu”, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXV, Nr. 104, Brașov, Sâmbătă 11 (24) mai 1902, p. 3.

[13] Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 20, Brașov, Luni-Marți 27 ianuarie (9 februarie n.) 1915, p. 2.

[14] Arhiva Parohiei Ortodoxe Sfânta Treime Cluj-Napoca, Protocolul morților a bisericei rom. gr. or. din orașul Cluj început la anul 1911-1929, Tom IV, p. 12. Îi mulțumesc părintelui consilier Cristian Baciu pentru permisiunea de a studia acest registru.

[15] Marius Turda, „Războiul sfânt” al rasei. Eugenia și protecția națiunii în Ungaria 1900-1919, prefață de Zsuzsa Bokor, traducere din limba engleză de Răzvan Pârâianu și Attila Varga, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020.

[16] Sipos Gábor, „Nyilt levél Indre László ügyvédhez”, în Ellenzék, 245. Szám, Kolozsvárt, csütörtök, 27 október 1904, p. 2-3.

[17] Keith Hitchins, Afirmarea națiunii: Mișcarea națională românească din Transilvania, 1860-1914, traducere de Sorana Georgescu-Gorjan, Ed. Enciclopedică, București, 2000, p. 106.

[18] Indre László, „A roman görög keleti püspökség kérdése”, în Ellenzék, 241. Szám, Kolozsvárt, szombat, 22 október 1904, p. 2-3. Traducerea articolului în limba română a fost realizată de către Nicoleta Maria Hegedűs de la Institutul de Istorie „George Barițiu”, căreia îi mulțumesc cordial pentru acest efort.

[19] „Cu toate că nu suntem de acord cu opiniile exprimate, având în vedere că autorul, avocat, s-a dovedit a fi mereu patriot, am decis să îi publicăm punctul de vedere”, notă de subsol în ziar.

[20] Conform recensământului civil din anul 1900, populația Clujului se ridica la 50.908 persoane, din care 41.311 au fost înregistrați ca etnici maghiari, 7185 ca români și 1785 ca germani, iar din punct de vedere confesional 17.186 s-au declarat reformați, 16.144 romano-catolici, 7642 greco-catolici, 4747 israeliți, 1732 ortodocși, 1721 evanghelici și 1706 unitarieni. Cf. Traian Rotariu (coord.), Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1900. Transilvania, Cluj-Napoca, 1999, p. 254-255.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Documentare
Efectele Aghesmei Mari şi întrebuinţarea ei

Efectele Aghesmei Mari şi întrebuinţarea ei

Cuvântul agheasmă în limba greacă înseamnă apă sfințită. După importanţa şi modul ei de întrebuinţare, agheasma este de două feluri: Agheasmă Mare şi Agheasmă Mică. În Biserica Ortodoxă, în ajunul şi în ziua sărbătorii Botezului Domnu­lui (5 şi 6 ianuarie), se...

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Părintele Cleopa Ilie a fost unul dintre marii duhovnici ai Moldovei, care, mânat de dorința de a face bine, și-a dedicat întreaga viață rugăciunii și pocăinței, ajutând și pe alții să dobândească harul primit de la Dumnezeu. Părintele Patriarh Daniel l-a numit „dar...

ARHIEPISCOPUL JUSTINIAN CHIRA (28 mai 1921 – 30 octombrie 2016)

ARHIEPISCOPUL JUSTINIAN CHIRA (28 mai 1921 – 30 octombrie 2016)

Înaltpreasfinția Sa, JUSTINIAN CHIRA, vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Maramureșului şi Sătmarului, a fost fiul unei familii de gospodari harnici și credincioși din satul Plopiș, având ca părinți pe Ilie Chira (1871-1937) și Maria Chira, născută Puț (1884-1949)....