„Și le-a zis: Veniţi după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19)
După o activitate iniţială de aproximativ șapte luni în Iudeea, Iisus, în plină iarnă, urmat de Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip și Natanail, vine în Galileea, traversând Samaria. În Cana, prima localitate din Galileea în care poposește, vindecă pe fiul unui funcţionar din Capernaum. De aici se îndreaptă spre Nazaret, intenţionând a se stabili pentru un timp mai îndelungat aici. Se pare că ucenicii s-au împrăștiat pe la casele lor.
Andrei și Petru, deși originari din Betsaida, locuiau în Capernaum, unde practicau meseria de pescari, ca și Iacob și Ioan. Filip era din Betsaida, iar Natanail din Cana; dacă s-au dus acolo sau în altă parte până la chemarea Domnului, nu ni se precizează.
Mântuitorul nu zăbovește mult în Nazaret. Concetăţenii nu-L apreciază după cum se cuvine. Iar când, într-o sâmbătă, luând cuvântul în sinagogă, pornind de la profeţia lui Isaia privitoare la zilele lui Mesia, Se descoperă pe Sine ca Cel prevestit de profet, ca Unsul Domnului trimis să mântuiască lumea – întreaga sinagogă se înfurie (cf. Lc. 4, 18-20); Îl consideră un hulitor de Dumnezeu și vor să-L ucidă, aruncându-L într-o prăpastie de la marginea orașului. Scăpând într-o formă miraculoasă de mânia lor, vine în Capernaum. Aici Își fi xează centrul de activitate pentru Galileea. În acest oraș cu populaţie mixtă, de acum face multe minuni și propovăduiește o bună parte a doctrinei Sale mântuitoare. Astfel, „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Is. 9, 1).
În Capernaum, de acum neobosit, propovăduiește adevărul divin, chemând mulţimea la pocăinţă. Evident, este reluat contactul cu ucenicii care L-au însoţit în Iudeea. E necesar un angajament formal al acestora pentru viitoarea misiune de continuatori ai propovedaniei evangelice în lume. De aceea, într-o zi fiind Mântuitorul pe marginea lacului Ghenizaret și întâlnind pe Petru, Andrei, Iacob și Ioan, cei patru pescari care cu atâta dragoste I-au urmat în Iudeea la Iordan, părăsind pe Ioan, îi cheamă la apostolat cu cuvintele: „urmaţi-Mi căci voiesc să fac din voi pescari de oameni” (Mt. 4, 19). Ei Îl urmează, părăsindu-și ocupaţia, părăsindu-și familiile și liniștea căminului părintesc. Îi urmează plini de încredere pe drumul privaţiunilor de tot felul. Sunt primii care se aruncă în luptă pentru reînvierea lumii, alături de Hristos. Sunt niște simpli pescari, dar de câtă înţelepciune dau dovadă prin acest gest. Nu dispreţul faţă de meseria practicată până atunci, nici lipsa rosturilor gospodărești, nici trândăvia, nici dorul după o viaţă ușoară și plină de varietate îi apropie de Hristos, ci ferma convingere că în El au găsit pe cunoscătorul și propovăduitorul adevărului etern, pe reformatorul vieţii omenești, pe Mântuitorul lumii – și prin El își vor satisface râvna adâncă și neliniștită după adevăr și mântuire. Sunt niște pescari cu sufl et mare. Înțeleg chemarea și-i urmează, având intuiţia riscurilor viitoare. Îi urmează fără a se înșela vreodată în așteptări. Și dacă mai târziu, în aparenţă au deziluzii, vina este a defectuozităţii ideologiei vremii în care au trăit, o ideologie naţională religioasă falsă, clădită pe aspiraţiile unui popor dornic de libertate și mărire. Aceste deziluzii sunt numai mici pete de umbră, șterse repede de lumina cunoașterii divine. Urmând lui Hristos, niciodată nu s-au mai putut identifi ca cu năzuinţele conaţionalilor lor. Rând pe rând, se rup toate legăturile cu care sunt legaţi de lumea timpului și preocupările ei.
L-au urmat, identificându-și interesele cu ale Învăţătorului lor. Pe Hristos Îl ascultă, Îl iubesc, Îl slăvesc. El le este tată, mamă, frate… El înlocuiește tot de ce s-au despărţit. Lipsindu-le un moment, sunt dezorientaţi. Găsindu-L, sunt veseli și nimic nu mai doresc. Îi cunosc graiul, Îi pătrund adâncimea gândirii, precum turma își cunoaște păstorul. Îi urmează faptele pilduitoare și inegalabile cu toată puterea.
Dar, vai, atât de puţin e hotărât să trăiască în societatea Lui. Lăsându-i singuri la capătul drumului, se întorc oare înapoi? Nu. Pe Hristos Îl păstrează în sufl ete, Îl simt alături și merg cu curaj înainte. Sub pavăza Duhului Sfânt recoltează răsplata credinţei lor faţă de Hristos. Propovăduind ceea ce de la El au învăţat, glasul lor are puterea care sfredelește inimile și trezește conștiinţele amorţite. Valuri, valuri, omenirea îi urmează. Imitând faptele Lui, criticile celor răi amuţesc. Prin fapte dau cel mai efi cace sprijin misionarismului creștin. Din dispreţuita Galilee, ei, umilii pescari, ajung să străbată toate drumurile vastului imperiu roman, propovăduind pe Hristos. La fi nea vieţii pământești le este rezervată cununa biruinţei. Îi urmează lui Hristos și în jertfă. Prin jertfă trec la fericirea veșnică.
Se împlinește astfel și ultima promisiune făcută lor de Domnul: „Adevăr zic vouă, că voi, cei ce M-aţi urmat, la nașterea din nou a lumii, când Fiul Omului va ședea pe jeţul măririi Sale, veţi ședea și voi în douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19, 28).
Chemarea făcută apostolilor de a-I urma, Hristos ne-a făcut-o și nouă: „De voiește cineva să fi e desăvârșit, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Mc. 8, 34).
Orice creștin trebuie să fie un următor al Domnului. Însuși cuvântul „creștin” însemnează: luarea evangheliei ca îndreptar, iar pe Iisus ca tip al vieţii de urmat. Creștin se poate numi acela, spune Ciprian, care-și însușește pe cât posibil ideile, obiceiurile și viaţa lui Hristos.
În urmarea lui Hristos găsim însăși definiţia creștinismului.
Prin botezul creștin ne-am lepădat de diavolul și de toate operele lui, ne-am desfăcut de legăturile lumii, ca să fi m liberi pentru împreunarea cu Hristos. Prin intrarea în creștinism ne-am îmbrăcat cu Hristos, ceea ce înseamnă că vom face vizibile în viaţa noastră virtuţile care Îl caracterizează pe El. Urmarea lui Hristos nu este o frază goală. Apostolii o dovedesc. Ea este condiţionată de renunţarea la toate, chiar și la propriul nostru eu. Pe noi înșine, sufl etele noastre le reclamă Mântuitorul în ultima analiză de la noi. Dacă nu-L iubim mai mult pe El, decât bunurile pământești, decât legăturile sociale și familiale, decât pe noi înșine, nu suntem vrednici de El. Prin această absolută renunţare, nimic nu pierdem. Ce este în realitate întreaga lume cu bunurile ei trecătoare, decât zădărnicie? Sufl etul însuși le consideră astfel câtă vreme nu-i poate satisface trebuinţele. „De acum, vremea s-a scurtat – spune Apostolul Pavel –, așa încât și cei ce au femei să fi e ca și cum nu ar avea, și cei ce plâng ca și cum nu ar plânge; și cei ce se bucură ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea; căci faţa acestei lumi trece” (1 Cor. 7, 29-31). În schimb, prin renunţare urmând Domnului, câștigăm totul, câștigăm fericirea veșnică. „Oricine a lăsat fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, femeie sau copii; moșii, oricare pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi și va moșteni viaţa veșnică” (Mt. 19, 29).
Mai poate sta cineva la îndoială dacă e bine să răspundă chemării Mântuitorului? Evident, nu. Totul ne îndeamnă spre această unică și ideală orientare a vieţii noastre.
Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Mîntuitorul cheamă pe primii patru apostoli”, în Renașterea XIV (1936), nr. 23, pp. 3-4.
