…………………….
Oamenii evlavioși cedează ușor în fața tendinței de a pune în opoziție societatea desacralizată postmodernă, cu societatea sacrală a trecutului. De fapt, este bine să știm că, de-a lungul istoriei, episoade de efervescență religioasă cu altele de temperare s-au alternat; una a precumpănit asupra alteia, consecutiv, totul repetându-se ciclic, fapt ce a permis să fie calificate unele epoci mai intense sau mai puțin intense în trăirea credinței. Deci, mai înainte de a vorbi despre o „secularizare radicală” contemporană, poate ar trebui să ne întrebăm privitor la autenticitatea apropierii de sacru din societățile trecutului. Putem să ne punem această problemă: ce ar trebui să atribuim unei adevărate evlavii creștine și ce, în schimb, conformismului sau oportunismului religios dintr-o epocă.
Societățile trecutului au fost sau nu toate foarte sacralizate, așa cum cred mulți dintre cei care trăiesc astăzi, într-o lume cu tendințe spre indiferență religioasă? Astfel atingem o temă complexă: cât de „sacralizate” erau societățile trecutului, comparativ cu lumea contemporană, care pare mai secularizată și mai „indiferentă” din punct de vedere religios.
Analizând istoria nu ne este greu să constatăm că da, societățile trecutului erau în general mai sacralizate: astfel, în multe culturi tradiționale, religia nu era doar o alegere personală, ci parte integrantă din structura socială, politică și culturală: legislația și morala erau deseori dictate de religie (ex: Codul lui Hammurabi, Legea mozaică, dreptul canonic în Imperiul Bizantin), timpul era organizat în funcție de calendarele religioase (sărbători, posturi, ritualuri), iar puterea politică era legitimată religios – regii, faraonii, împărații se considerau aleși de divinitate sau chiar, ei înșiși, zei (precum în Imperiul Roman).
Dar asta nu înseamnă că toți oamenii erau profund religioși, nu trebuie să cădem în capcana idealizării trecutului: nu toți oamenii erau practicanți zeloși, ci mulți respectau ritualurile din conformism social sau din frică de pedepse. Adeseori, superstiția era confundată cu religia. Un țăran medieval putea să meargă la biserică, dar să creadă în spirite ale pădurii și leacuri magice. Se promova o religie colectivă, nu una personală – nu se punea mare accent pe credința interioară, ci pe apartenență și ritual.
Astăzi, în schimb, religia nu a dispărut din spațiul public, ci s-a transformat, tocmai pentru că trăim într-o lume mai seculară: mulți oameni încă se declară religioși sau „spirituali, dar nu religioși”; religia a fost privatizată: a devenit o opțiune individuală, nu o normă colectivă. Unele mișcări ideologice moderne (naționalism, ecologism radical, chiar consumismul) au avut forme aproape religioase: simboluri, dogme, lideri carismatici, ritualuri, adică au fost practicate cu un patos transferat din religie. Să ne gândim la „Cântarea României” din comunism, care semăna cu o „liturghie”, un ritual duminical de omagiere a dictatorului și a soției sale.
Deci, concluzionând, vom spune că da, societățile trecutului erau mai sacralizate, în sensul în care religia pătrundea toate aspectele vieții. Dar asta nu înseamnă că oamenii erau automat „mai credincioși” decât azi. Diferența majoră era faptul că religia era o normă colectivă, în timp ce astăzi este, în mare parte, o opțiune personală.
Observăm, fără mare dificultate, cum astăzi societatea occidentală alunecă tot mai mult spre indiferență religioasă. În mod special la tineri este prezentă o fractură între sfera personală privată (pentru ei contează serviciul, familia, cultura, realizarea personală, dragostea, banii) iar universul religiei, pare a fi pus pe un loc secundar între valorile de referință.
Răspunsul la întrebarea: „Unde se află religia în ierarhia valorilor personale ale tinerilor de azi?” depinde de factori culturali, geografici și socio-economici, dar există câteva tendințe globale și regionale care se pot observa. Studiile internaționale recente (ex: Pew Research, World Values Survey, Barometrul Tinerilor) arată că tinerii acordă mai puțină importanță religiei decât generațiile anterioare; valori precum familia, prietenii, cariera, sănătatea și libertatea personală sunt mult mai sus în ierarhie. În unele cazuri, spiritualitatea rămâne importantă, dar instituțiile religioase sunt percepute ca rigide, învechite sau irelevante.
În România, lucrurile sunt puțin mai nuanțate: majoritatea tinerilor se declară creștini ortodocși (este și o apartenență culturală), dar participarea activă (la slujbe, post, rugăciune zilnică etc.) este scăzută între ei. Mulți tineri văd religia mai degrabă ca pe o componentă de identitate națională/culturală, nu neapărat ca pe o relație personală cu Divinitatea. Unii tineri adoptă și credințe alternative (astrologie, energie cosmică, meditație, dezvoltare spirituală personală), pentru ei religia reconfigurându-se. Alții se definesc ca „spirituali, dar nu religioși”, refuzând dogmele, dar căutând sensuri transcendente.
Ne întrebăm: „De ce religia pierde teren în rândul tinerilor?” Pentru că ei sunt victime inevitabile ale individualismului postmodern: tinerii vor să decidă singuri ce cred și cum trăiesc; în plus, domină în societate o mare neîncredere în instituții (Biserica însăși este și o instituție). Mai presus de toate, trăim într-o lume cu multe opțiuni și distrageri – religia cere timp, disciplină, asumare. Acesta este marele dezavantaj al spiritualității: nu conferă satisfacții instantanee.
Pe scurt, dacă am întreba tinerii ce valori personale sunt cele mai importante pentru ei, religia ar apărea mai jos pe listă, după: 1. Autenticitate; 2. Libertate personală; 3. Distracție, căutarea fericirii; 4. Familie și prieteni; 5. Succes profesional; 6. Echilibru mental și emoțional. Aceasta nu înseamnă că spiritualitatea a dispărut, ci doar că s-a mutat din spațiul instituțional în cel personal-individual.
