,,Acum, mai ales în timpul Postului Mare, care se apropie, neobosiții diavoli ne aduc mai multe ispite și nenumărate tulburări. Pentru că și noi în timpul acesta îi atingem mai mult, cu post și rugăciune, de aceea aceștia devin mai sălbatici împotriva noastră. Îngrijește-te să câștigi cununi pe terenul acesta de nuntă. Trebuie să devii mai viteaz. Să te lupți la piept acești netrupești vrăjmași. Nu te teme de ei”[1]. În felul acesta încheie Sfântul Iosif Isihastul una dintre epistolele sale, adresate unui anume monah, avertizându-l asupra războiului văzut și nevăzut inițiat de vrăjmaș, ca în final sufletul să slujească patimilor.

Din pruncie și până la obștescul sfârșit, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul și-a închinat viața lui Dumnezeu și asprelor nevoințe. S-a antrenat necurmat, ca mai târziu, să intre pregătit în arena ostenelilor ascetice din Muntele Athos. Într-o epistolă autobiografică, Sfântul Iosif suprinde tipicul cotidian, viața lumească trăită hristocentric, prin lepădarea sinelui, foame și isihie: ,,Eram în lume, stăteam ascuns și duceam lupte pline de sânge. Mâncam la două zile o dată, la ceasul al nouălea. Munții Pendeli și toate peșterile mă cunoșteau ca pe un cocoș de noapte, flămânzind, plângând și căutând izbăvire. Încercam să văd dacă pot suporta durerile și suferințele pentru a pleca în Sfântul Munte să mă fac călugăr. După ce m-am antrenat destul de bine câțiva ani, L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte pentru că am mâncat la două zile și i-am spus că atunci când voi fi la  Sfântul Munte voi mânca o dată la opt zile, așa cum scrie în Viețile Sfinților.

Această statornicie neclintită în asceză, topirea mădularelor trupului, petrecerea în simplitate, experierea celor duhovnicești, i-au adus Sfântului Iosif bucurii cerești, dar și multe suferințe în trup. Ca stareț, acesta a pătimit pentru ucenici, s-a rugat necontenit ca harul să-i țină departe de uneltirile vrăjmașului. S-a jertfit până la epuizare fizică de dragul ucenicilor. A purtat pe umeri povara căderilor, ridicându-i din încercări prin post și rugăciune. Pricina bolilor trupești s-a datorat și acestor atacuri demonice asupra ucenicilor, pe care Sfântul Iosif le-a înăbușit cu nevoințe aspre și privegheri, precum un pelican care își rupe din piept carne pentru a-și salva puii (această aluzie face trimite la imaginea surprinsă de autorul Prohodului Domnului, care asociază simbolic sacrificiul pelicanului cu jertfa lui Iisus pe Cruce:,,Ca un pelican,Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte; Și-ai dat viață l-ai Tăi fii, care au murit, Răspândind asupra lor izvoare vii”).

Într-o confesiune epistolară, Sf. Iosif  scrie: ,,Eu am slăbit foarte mult. Sunt ca un slăbănog. Nu mai pot face nici zece pași. Vă rog mult să vă rugați pentru mine, pentru că am multe suflete care caută la mine sprijin și ajutor. Si credeți-mă, părinților și fraților, că pentru fiecare suflet care este ajutat duc și eu războiul pe care acesta îl are. De aceea și duhovnicul vostru este mereu bolnav. Pentru că slăbește mult din cauza oboselii minții și ispitelor pe care le suferă pentru voi”.

Am ținut să fac această introducere în dimensiunea ascetică a vieții Sfântului Iosif Isihastul pentru a putea înțelege izvorul   asprimii trupești, numită și ,,reaua pătimire trupească ”( filoponia). Ea s-a manifestat în cugetul și inima sfântului ca o dorire puternică de împreună-mergere cu Hristos spre Sfintele Pătimiri. De fapt, întreaga viață a Cuviosului fost un vast Post Mare și o Golgota suferinței, cu nenumărate atacuri demonice, nimicite prin chemarea numelui lui Iisus și post. ,,Nemaiputând să se miște- spunea Gheronda Iosif Vatopedinul , – nici să se întindă din pricina bolii, stătea într-un fotoliu improvizat plângând mereu deșertăciunea vieții sale. Își aștepta slobozirea din aceasta viață ca pe cel mai fericit moment și murmura tropare de-ale morților atunci când îl chinuia respirația. Timp de aproape patruzeci de zile, ultimele din viața sa, n-a mâncat nimic, ci numai s-a împărtășit în fiecare zi și a gustat puțin harbuz”[2].

Rânduiala postului este una din temele de referință ale învățăturii Sfântului Iosif Isihastul. Pe lângă canonul zilnic, Bătrânii din vechime se nevoiau suplimentar, ca mintea, fortificată duhovnicește, să guste din dulceața realităților dumnezeiești, cultivând pustia interioară a sufletului. Postul ca exercițiu ascetic, stimulează trupul să lupte cu patimile, subțiază firea și ascute mintea, astfel încât, cel angajat pe drumul despătimirii, să fie acoperit de  har și îmbărbătat duhovnicește, întâmpinând cu stăpânire de sine și curaj greutatea nevoinței mucenicești.

În Postul Mare, Sfântul Iosif nu făcea concesii. S-a străduit să împlinească rânduiala părinților îmbunătățiți, adăugând și mai multă asprime în petrecerea viețuirii monahale, făcându-i pe demoni să răcnească cumplit, atacându-l sub diferite forme. În mica lui sinodie, Postul Mare avea valențe eremitice, deoarece preocupările prioritare erau de natură niptică.

Arhimandritul Efrem Filotheitul descrie cu de-amănuntul primul său Post Mare după rânduiala Sfântului Iosif Isihastul și asceza înfricoșătoare, de neînchipuit: ,,În ajunul primului meu Post Mare, adică în Duminica Lăsatului de sec de Brânză, Starețul îmi spune:

-Vino aici, neghiobule! Știi că mâine începe postul?

– Știi ce înseamnă Post Mare aici, în Sfântul Munte? O s-o scoți la capăt?

Eu, deși abia îmi târâiam picioarele, i-am răspuns: – Cu rugăciunile Sfinției Voastre…Când eram în lume posteam împreună cu mama mea.

-Lasă lumea, fiul meu, îmi spuse Starețul. Aici ce vei face? Ceea ce faci aici nu-i la fel cu ceea ce făceai acolo. Aici vei posti. Însă nu precum la Volos.

– Orice ar fi, nu-mi pasă.

– Aici nu este mâncare și pâine.

-Terci!, îi răspund eu.

-Da, doar cu sare și fără zahăr. Și asta o dată în zi. Dar și posmagul este cu măsură, nu cât vrei. Canonul este dublu, îndoite sunt și îndatoririle, privegherea este mai lungă. Primele trei zile nu vom mânca.

-Nu mă sperie, am zis eu.

-Ia să te văd! Numai gura e de tine?”[3]

Cu râvna începătorului, ucenicul s-a aruncat în arena Marelui Post, cu convingerea că va birui foamea și toată istovirea acumulată din pricina îndatoririlor cotidiene. În Săptămâna Mare, așa cum mărturisea, nu mai putea. ,,Era primul an lângă Starețul. Mă durea stomacul și adeseori vomitam. Nu mai puteam să stau pe picioarele mele. Seara trebuia să-mi fac îndatoririle: mii de metanii, starea în picioare timp de zece ore în chilie, cu studii duhovnicesc și Rugăciunea minții. Și toată ziua trebuia să păstrăm tăcere și să cărăm greutăți”[4].

Am spus mai sus că Sfântul Iosif nu făcea pogorăminte. Cu el însuși era aspru, însă cu ucenicii era îngăduitor. Nu le îngăduia să ducă nevoințe mai presus de puterile lor, însă el cu Părintele Arsenie le făcea fără ezitare. Odată, Gheronda Iosif Vatopedinul și Efrem Filotheitul i-au cerut să le îngăduie să-i urmeze în nevoința postirii. Sfântul Iosif Isihastul i-a blagoslovit, dar cu convingerea că nu vor putea duce greutatea rânduielii postirii. Astfel, au început Marele Post cu avânt duhovnicesc și bărbăție. Mâncau o dată în zi, la ceasul al nouălea. Numeau ,,mâncare” cele 75 de grame de făină amestecată cu apă, coaptă pe plită. În vremurile noastre, postul implică atâtea dezlegări și variațiuni alimentare, încât pofta de carne sau lactate este diminuată până la refuzul celor de dulce în schimbul celor vegetale.

Profesorul emerit Gheorgheos S. Kroustalakis, confidentul Sfântului Efrem Katounakiotul, vorbește în paginile cărții Gheronda Efrem Katounakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, despre ,,Școala” pe care a creat-o cuviosul Gheron Iosif Isihastul, ,,care a fost locaș al dumnezeiescului har, rod al lucrării anevoioase a minții”[5].

La ,,Școala” Sfântului Iosif Isihastul, Postul Mare echivala cu înfrânarea totală de la fierturi sau alimente proaspete care  îndulceau gâtlejul și săturau pântecele. Arhimandritul Efrem a relatat momentul când, de la prea multă asceză, au cedat trupește (spre sfârșitul săptămânii a cincia a Postului): ,,Atunci, istovirea noastră s-a făcut deja simțită. Către sfârșitul acestei săptămâni, într-o zi nu ne-am mai trezit la ora rânduită, deși părintele Arsenie ne-a bătut în fereastră.

-Arsenie, a strigat Starețul, ce au micuții de nu se mișcă?

-Sunt bolnavi.

-Arsenie, nu fi naiv, nu au nimic. Dă-le numai puțină pâine și îndată se vor face bine.

Și într-adevăr, de îndată ce am mâncat puțin, ne-am revenit”[6].

Se pare că Sfântul Iosif Isihastul a preluat această rânduiala ascetică de la un alt părinte isihast îmbunătățit și lucrător al rugăciunii minții: ieroschimonahul Daniil de la Chilia Petru Athonitul ( a nu se confunda cu Sfântul Daniil Katounakiotul  la care a ucenicit ).  Despre chipul duhovnicesc și lucrarea acestui mare neptic, scria: ,, Părintele Daniel era următor al Marelui Arsenie. Iubitor de tăcere, izolat de toți ceilalți, slujitor permanent. Șaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârșea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârșindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Luturghie săvârșită de el ținea trei ore și jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe încât uda pământul acolo unde stătea.

Pentru aceasta nu voia ca vreun străin să fie de față când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu vedea lucrarea sa. Pe mine m-a primit după multe rugăminți. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoșătoare și dumnezeiască lucrare. Îmi spunea un cuvânt- două de învățătură, ieșind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat și nu se mai arătat toată ziua. Întreaga lui viață a avut rugăciunea minții și priveghere de toată noaptea. De la el am luat și eu această rânduială și am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea iară la Sfânta Liturghie ca un fulg. Și până nu uda cu lacrimi locul unde slujea nu încheia”[7].

Lucrarea ,,Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte”, alcătuită de Ieromonahul Eftimie Athonitul, cuprinde și alte vieți de pustnici care s-au împărtășit de mari harisme, ca rod al înfrânării. Aghioriții au iubit simplitatea. Muntele Athos este definit prin simplitate. Totul este simplitate. Este cu neputință ca cineva să vorbească despre tradiția ascetică a Sfântului Munte fără să implice simplitatea. Nu smerenia aduce simplitatea, ci simplitatea smerenia. Așa cum – potrivit Sfântului Efrem Katounakiotul – nu rugăciunea aduce ascultarea, ci ascultarea rugăciunea.

Sfântul Isaac Sirul socotea că fără smerenie,  ostenelile ascetice sunt nefolositoare. Ca cititor înflăcărat al Cuvintelor Ascetice, Sfântul Iosif Isihastul știa de aceasta. De aceea, cursul de referință a fost smerenia. În jurul acestei virtuți a construit o veritabilă școală de isihasm, în care ucenicii au asimilat si au pus în lucrare, ca adevărați apostoli și ucenici, învățătura neptică a Starețului, revitalizând Muntele Athos.

Ucenicii mărturiseau că Starețul lor postea și în afara zilelor rânduite de Biserică. Pentru orice nevoie sau deznădejde ivită în viața semenilor, sfântul postea  și se ruga. Unui monah ajuns în noianul ispitelor, Sf. Iosif îi scrie: ,,Orice s-ar fi întâmplat, nu trebuie să deznădăjduiești. Împreună cu tine voi face și eu act de căință. Tu vei face pe deasupra douăzeci și cinci de metanii pe zi. Și să fii atent în continuare. Pune din nou început bun și ferește-te de neascultare. Cu multă plăcere voi posti, nu numai patruzeci de zile, ci de trei ori câte patruzeci, voi priveghea pentru tine, la voi osteni de dragul tău. Scoală-te numai și stai cu curaj”[8].

O altă dimensiune a petrecerii Postului  Mare în sinodia Cuviosului a fost tăcerea. A urât multa vorbire și a îngropat gândurile pentru a lăsa loc vederii lui Dumnezeu. ,,Starețul – relatează Arhimandritul Efrem Filotheitul – ne amintea mereu că păzirea gurii, adică păstrarea tăcerii întru cunoștință, trezește conștiința pentru Dumnezeu. Și ne mai spunea că, cu cât păstrăm mai mult tăcerea și ne nevo să ne purtăm fără de îndrăzneală, cu atât ne cercetează darul lacrimilor”[9]. Tăcerea este apogeul celor care l-au respirat pe Dumnezeu. E însăși viața isihastă în plenitudinea ei. Teologia și pedagogia Sf. Iosif pătrunde în taina maturității duhovnicești a Părinților pustiei, a modurilor de formare aplicate în diferitele vetre monahale din monahismul antic. În eremitismul antic, tăcerea este zidul sufletului care protejează pe om în fața săgeților celui viclean. O imagine folosită de către Avva Filimon, Avva Pimen și alții.

Această călătorie lăuntrică anevoioasă a fost un proces de părăsire a omului cel vechi și îmbrăcare în omul cel nou, hristificat, unit cu Duhul lui Dumnezeu prin retrăirea mistagogică a propriului botez.

Prin rânduiala sa, Sfântului Iosif Isihastul a  urmărit să se apropie cât mai mult de tipicul vechilor pustnici din Muntele Athos. A reușit, dar a plătit cu sânge anii grei de nevoință, topindu-se trupește. În practica Sfântului Iosif Isihastul este concentrată toată tradiția Părinților filocalici, începând cu Sf. Isaac Sirul și culminând cu învățătura Sfântului Grigorie Palama.

[1] Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Ediția a 2-a, traducere de pr. prof. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2003, p.95.

[2] Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Ediția a 3-a, traducere din lb. greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, p.141.

[3] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp.332-333.

[4] Ibidem, p.334.

[5]Gheorghios S. Kroustalakis, Gheronda Efrem Katunakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, traducere din limba greacă: Ilie Stănuş Egumenița, 2017,p.53.

[6] Arhimandritul Efrem Filotheitul ,Starețul meu Iosif Isihastul, p.335.

[7] Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, pp. 71-72.

[8] Ibidem, p.92.

[9] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p. 322.