Evanghelia zilei: In 8, 51 – 59
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră atunci la Dânsul: adevărat, adevărat vă spun vouă: dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. Deci I-au răspuns iudeii: acum ştim bine că ai diavol. Avraam şi proorocii au murit şi Tu zici: dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veci. Nu cumva Tu eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi au murit şi proorocii; drept cine Te dai Tu? Răspuns-a Iisus: dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu este; Tatăl Meu este care Mă preamăreşte, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru, dar pe care nu-L cunoaşteţi, însă Eu îl cunosc; căci de-aş zice că nu-L cunosc, aş fi mincinos, asemenea vouă; dar Eu îl cunosc şi cuvântul Lui îl păzesc. Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către Dânsul: nu ai nici cincizeci de ani şi zici că l-ai văzut pe Avraam? Iar Iisus a zis către ei: adevărat, adevărat vă spun vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Atunci ei au luat pietre ca să arunce în El; Iisus însă s-a ferit şi, trecând prin mijlocul lor, a ieşit din templu şi aşa a plecat mai departe.
„De va păzi cineva cuvântul Meu”
Îndemnul Mântuitorului: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”[1] îi arată pe cei credincioşi care trec de la cuvânt la faptă, care îşi manifestă credinţa prin faptele credinţei. Domnul Hristos nu spune aici: „de va asculta cineva cuvântul Meu”, ci „de va păzi cineva cuvântul Meu”, arătând că numai acela va fi răsplătit care împlineşte cuvântul Său. Prin urmare, „a păzi” înseamnă mai mult decât „a asculta”, înseamnă „a împlini”. Deci nu în simpla auzire stă mântuirea, ci în păzirea cuvântului.
Cel ce păzeşte cuvântul Domnului Hristos nu va vedea moartea în veac, în sensul că va trece prin moarte, dar nu va rămâne în moarte. De fapt, toţi trecem prin moarte, pentru că moartea este plata îndreptăţită a păcatului, ea devenind o „condiţie umană” în urma păcatului adamic.
Iudeii raportau acest cuvânt al Mântuitorului la moartea trupului, crezând că cine va păzi cuvântul Său nu va mai trece prin moarte, ci va rămâne, la nesfârşit, în viaţă. De aceea, contrariaţi, îl întreabă pe Domnul Hristos:
„Nu cumva eşti Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? Şi au murit şi proorocii. Cine te faci Tu a fi?” (In 8, 53),
Iisus le răspunde:
„Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt.” (In 8, 58).
Atunci – ne spune Sfântul Evanghelist Ioan – iudeii au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit şi, trecând prin mijlocul lor, a ieşit din templu şi S-a dus.[2]
Iisus se defineşte aici ca Dumnezeu prin fiinţă, pentru că acest „Eu sunt”, fiind o prescurtare a cuvintelor din cartea Ieşirii: „Eu sunt Cel Ce sunt”,[3] este o formulă prin care Dumnezeu Se defineşte pe Sine Însuşi.
Revelarea sau descoperirea lui Dumnezeu ca „Eu Sunt Cel Ce Sunt” sau după altă traducere „Eu Sunt Cel Ce Este”[4] proclamă caracterul personal al Dumnezeului Absolut.[5] Dumnezeu nu este în şi pentru Sine însuşi nici început, nici mijloc, nici sfârşit, nici altceva din cele ce sunt cugetate în chip natural ca existând după El. Căci este nedeterminat, nemişcat şi infinit, mai presus de toată fiinţa, puterea şi lucrarea.[6]
Existenţa de Sine este unul din atributele naturale ale lui Dumnezeu sau, mai bine zis, unul din atributele care definesc natura sau firea Sa dumnezeiască, care este absolută, infinită şi necuprinsă, în contrast cu toate celelalte existenţe, care sunt relative, acestea putând şi să fie şi să nu fie, fiind dependente de anumite cauze: de timp şi de spaţiu.
Prin acest nume: „Eu Sunt”, Domnul Hristos arată că nu e condiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui; mai mult chiar, definindu-se prin acest verb al fiinţei, arată că El cuprinde întreaga existenţă, că El condiţionează totul şi toate, deoarece este principiul sau cauza a tot ce există.
Dumnezeu, fiind existent prin Sine, nu intră în nici un sistem de referinţe, pentru că este mai presus de orice astfel de sistem. Omul apare în lume într-un sistem de referinţe clar determinat, ale cărui coordonate sunt spaţiul şi timpul. Este firesc astfel ca pentru un om, fie el Avraam sau unul din profeţi, să intervină un sfârşit, pentru că sunt aceştia raportaţi la un sistem de referinţă ce ţine de materie şi materia are un început şi va avea şi un sfârşit.
Prin Hristos omul depăşeşte acest sistem de referinţe. Spune Domnul Hristos: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”,[7] adică vom trece dincolo de timp, în veşnicie şi vom trăi într-o altă viaţă şi într-un alt sistem, unde nu mai guvernează moartea, ci viaţa.
Dar numai atunci când ne raportăm la Hristos, când sistemul nostru de referinţă în tot ceea ce facem este Hristos, numai atunci Hristos ne va recunoaşte ca ai Săi. Pe de altă parte, recunoaşterea presupune cunoaşterea. Spunea părintele Iustin Popovici, în comentariul său la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, că:
„Omul sporeşte în cunoaşterea Domnului Hristos atunci când împlineşte poruncile. Fiecare poruncă împlinită sporeşte cunoaşterea lui Hristos de către om. Păcatul îl ţine pe om în necunoaşterea lui Dumnezeu, în absenţa lui Dumnezeu. Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu-L recunoaşte, e fără-de-Dumnezeu; pentru ei: «Nu există Dumnezeu» pentru că Dumnezeu nu există în păcat. Aşa cum «Cei curaţi la inimă» văd pe Dumnezeu, tot aşa, cei necuraţi nu-L văd, nici nu-L cunosc.”.[8]
Aşa nu L-au cunoscut pe Hristos cărturarii şi fariseii, care învăţau poruncile, dar nu le păzeau în duhul lor. Aşa nu îl vor cunoaşte pe Hristos creştinii din ziua de astăzi, care învaţă despre Hristos, dar nu păzesc ceea ce El ne-a poruncit să păzim.
[1] In 8, 51.
[2] In 8, 59.
[3] Ieş 3, 14.
[4] A se vedea Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 81.
[5] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii veşnice, p. 23.
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu. Suta întâi, 2, în Filocalia 2, p. 150.
[7] In 8, 51.
[8] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 53.
