Evanghelia zilei: Mc 6, 1 – 7
În vremea aceea s-a dus Iisus în oraşul Său şi după Dânsul au mers ucenicii Săi. Iar când a fost ziua sâmbetei a început să înveţe în sinagogă. Dar cei mai mulţi, care ascultau, stăteau miraţi şi ziceau: de unde are El acestea? Şi ce fel de înţelepciune este aceasta, care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea, prin mâinile Lui? Au nu este acesta teslarul, feciorul Mariei şi fratele lui Iacob, şi al lui Iosif, şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Şi găseau astfel pricină de necredinţă în El. Iisus însă le-a zis: un prooroc nu este dispreţuit decât numai în patria sa, şi între rudeniile sale şi în casa sa. Şi n-a putut să facă acolo nici o minune, ci numai câţiva bolnavi a vindecat, punându-şi mâinile peste ei. Însă se mira de necredinţa lor şi umbla prin satele cele dimprejur învăţând poporul. Apoi a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită, doi câte doi, şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate.
„Şi Se mira de necredinţa lor”
Fiecare om este legat prin legături tainice de locul unde s-a născut, de locul unde a copilărit, de toposul care intră în definiţia lui: aici s-a născut, aici a trăit, pe aici a umblat. Tot aşa spuneau evangheliştii şi despre Domnul Iisus:
„În vremea aceea, a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa.” (Mc 6, 1),
sau, mai lămurit, cum spune Sfântul Evanghelist Luca:
„Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut.” (Lc 4, 16).
Venind în Nazaret, nu mai face minuni ca de obicei. Îi învaţă, dar nu-Şi mai întăreşte cuvântul prin minuni.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, ţine să precizeze:
„În loc să facă minuni, îi învaţă; minune tot atât de mare ca şi minunea însăşi.”.[1]
Dar de ce Domnul Hristos n-a săvârşit minuni în Nazaret? Ne spune Sfântul Evanghelist Matei:
„Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor.” (Mt 13, 58).
Necredinţă alimentată de invidie, căci spuneau nazarinenii:
„De unde are El acestea? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov, şi al lui Iosif, şi al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?” (Mt 13, 54 – 56; Mc 6, 2 – 3; Lc 4, 22).
Pentru Sfântul Ioan Damaschin, invidia sau pizma este un păcat al iuţimii, alături de cruzime, ură, necompătimire, pomenirea răului, iar tămăduirea sau leacul acestei boli sufleteşti este iubirea de oameni, blândeţea, iubirea de fraţi, bunătatea.[2] Se pare că nazarinenii erau lipsiţi de toate aceste virtuţi. Nu dădeau dovadă nici iubire de oameni, nici iubire de fraţi, nici blândeţe, nici bunătate. Unor astfel de oameni Domnul Hristos le spune:
„Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.” (Mt 13, 57; Mc 6, 4; Lc 4, 24; In 4, 44).
„Hristos nu umbla după laudele lumii, ci urmărea folosul oamenilor – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin urmare, neputându-le fi de folos nazarinenilor, S-a trecut cu vederea pe El Însuşi ca să nu le mărească şi mai mult osânda.”[3]
Aşadar, Domnul Hristos n-a făcut acolo minuni nu pentru că ar fi fost neputincios, ci pentru că ei erau neputincioşi. Sfântul Evanghelist Marcu spune:
„Şi n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor.” (Mc 6, 5 – 6).
Acest verset: „se mira de necredinţa lor” este foarte sugestiv. Sfântul Teofilact al Bulgariei, referindu-se la acest verset, ţine să sublinieze:
„Pentru facerea minunilor este nevoie şi de puterea celui ce le face, dar şi de credinţa celor care primesc. Deci, acolo, fiindcă lipsea una din două – adică lipsea credinţa celor ce erau tămăduiţi –, nu era cu putinţă să facă Iisus minuni, căci aşa se cuvine să înţelegem «n-a putut», prin «nu era cu putinţă.».”.[4]
Mesajul acestei pericope pentru fiecare dintre noi este că dacă dorim să se întâmple minuni în viaţa noastră, să fim credincioşi, să avem în orice împrejurare credinţa că Domnul Hristos poate ceea ce noi nu putem.
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 553.
[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt folositor de suflet, în Filocalia 4, pp. 208 – 209.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 554.
[4] Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, p. 82.
