Evanghelia zilei: Lc 11, 1 – 10
În vremea aceea, fiind Iisus într-un loc şi rugându-se, când a încetat, unul dintre ucenicii Săi a zis către Dânsul: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. Atunci Iisus le-a zis: când vă rugaţi să ziceţi: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în fiecare zi. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm tuturor celor care ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită; ci ne izbăveşte de cel rău. Apoi a zis către ei: dacă cineva dintre voi va avea un prieten şi se va duce la el în miezul nopţii şi-i va spune: prietene, dă-mi împrumut trei pâini, căci a venit de la drum un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte; iar cel dinăuntru va răspunde: nu mă da de osteneală! Acum uşa este încuiată şi copiii mei sunt în aşternut cu mine; nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: chiar de nu s-ar scula să-i dea în puterea prieteniei, tot are să se scoale, silit de îndrăzneala lui, şi-i va da cât îi trebuie. Drept aceea vă spun vouă: cereţi şi se va da vouă; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Pentru că oricine cere va lua; şi cine caută va găsi; şi celui care bate i se va deschide.
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”
Citim în această pericopă evanghelică că ucenicii Domnului, după ce L-au aşteptat să-şi termine rugăciunea, căci Iisus se ruga într-un loc deosebit,[1] deci după ce a sfârşit rugăciunea, I-au zis:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Lc 11, 1).
Această cerere este într-un fel introducerea la rugăciunea „Tatăl nostru”. Spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, unde rugăciunea este rostită de Domnul Hristos imediat după rugămintea apostolilor de a-i învăţa cum să se roage, la Sfântul Evanghelist Matei rugăciunea „Tatăl nostru” este rostită în cadrul Predicii de pe Munte, după ce Domnul Hristos le arată Apostolilor câteva exemple de rugăciune, care nu sunt primite la Dumnezeu:
„Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Mt 6, 5 – 8).
Diferenţa dintre cele două relatări, mateiană şi lucanică,[2] este una de nuanţă. În Evanghelia după Matei găsim formularea:
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Mt 6, 12),
iar în cea după Luca:
„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă.” (Lc 11, 4).
Altă diferenţă este că la Sfântul Evanghelist Matei găsim şi adaosul:
„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.” (Mt 6, 13),
adaos care a trecut în practica liturgică a Bisericii creştine din cele mai vechi timpuri ca ecfonis rostit numai de preot, care încheie rugăciunea Tatăl nostru rostită într-un glas de toţi credincioşii. Această practică continuă şi în zilele noastre. Astfel, cei care participă la slujbele Bisericii rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” în variantă lucanică, adică fără adaosul liturgic de la sfârşit, pe care-l rosteşte numai preotul în următoarea formulă:
„Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava a Tatălui şi a Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”.
În cultul Bisericii se folosesc mai multe variante ale rugăciunii „Tatăl nostru”. De exemplu, sunt unii care atunci când rostesc rugăciunea în loc de „pâinea noastră cea de toate zilele”, spun „pâinea noastră cea spre fiinţă”; sau în loc de: „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, spun „şi ne iartă nouă greşelile noastre”.
Aşa cum a observat şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu atunci când a revizuit Sfânta Scriptură după Septuaginta, pe care mai apoi a înzestrat-o şi cu un bogat comentariu, mai corect este să spunem:
„Pâinea noastră cea de toate zilele.”,
în loc de:
„Pâinea noastră cea spre fiinţă.”.
„Cea spre fiinţă” nu traduce exact cuvântul original, dar nici nu constituie o erezie, spunea Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu. Sfinţii Părinţi i-au imprimat o dimensiune duhovnicească, euharistică, spunând că este vorba de Sfânta Euharistie.[3]
Trebuie să subliniem însă un alt aspect: hrana noastră zilnică – „pâinea noastră cea de toate zilele” –, I-o datorăm în primul rând lui Dumnezeu şi de la El se cade s-o cerem. Apoi, în ceea ce priveşte hrana euharistică – „cea spre fiinţă”, care ne zideşte fiinţa –, aceasta o primim nu în fiecare zi, ci numai atunci când ne pregătim în mod deosebit pentru ea. Aşadar mai corect este să se spună:
„Pâinea noastră cea de toate zilele.” (Mt 6, 11; Lc 11, 3).
Mai departe, în ceea ce priveşte pluralul celor două variante „greşale” şi „greşeli”, tot Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu spune că:
„Limba impune o diferenţiere semantică. Spre deosebire de greşeli, care sunt simple erori, abateri de la normă, greşalele înseamnă încălcarea datoriilor morale pe care oamenii le contactează nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi de semenii lor, atât prin răul pe care-l fac, cât şi prin binele pe care nu-l fac.”.[4]
Prin urmare, mai corect este să zicem:
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre.”,
în loc de:
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre.”.
Varianta lucanică este mai explicită, căci aici se spune:
„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Lc 11, 4).
În rugăciune noi ne adresăm lui Dumnezeu, singurul care are puterea de a ierta păcatele. Spre deosebire de Dumnezeu, omul nu poate ierta păcatele, chiar dacă este preot. Spre exemplu, preotul în scaunul spovedaniei, înainte de a asculta mărturisirea penitentului, spune:
„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Şi eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.”.[5]
Sfântul Sinod la Bisericii Ortodoxe Române, autoritatea supremă care hotărăşte şi deliberează în Biserica Ortodoxă, nu s-a pronunţat încă pentru versiunea oficială a rugăciunii „Tatăl nostru”, poate avându-se în vedere şi diferenţele existente la cei doi evanghelişti. Nu greşesc cei care se roagă, spunând:
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”,
sau:
„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”.
Tuturor se cere însă o înţelegere a cuvântului rostit în rugăciune, pentru ca raportarea noastră la Dumnezeu să fie o închinare a întregii noastre fiinţe şi nu doar o formalitate rituală.
[1] Lc 11, 1.
[2] Rugăciunea „Tatăl nostru” o găsim relatată doar la Sfântul Evanghelist Matei (Mt 6, 9 – 13) şi Sfântul Evanghelist Luca (Lc 11, 2 – 4).
[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1466.
[4] Ibidem.
[5] Slujba mărturisirii, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 53.
