Evanghelia zilei: Lc 21, 12 – 19
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de oameni, pentru că ei vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă prinşi în sinagogi şi în temniţe, şi vă vor duce la împăraţi şi la dregători, din pricina numelui Meu. Şi vi se va întâmpla să mărturisiţi. Puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Şi veţi fi daţi şi de părinţi, şi de fraţi, şi de rudenii, şi de prieteni; şi unii dintre voi vor fi daţi la moarte. Şi veţi fi urâţi de toţi oamenii, din pricina numelui Meu. Dar nici un păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră, vă veţi păstra sufletele voastre.
Cum sunt adevăraţii creştini
Evanghelia pe care o supunem atenţiei este în continuarea pericopei despre dărâmarea Ierusalimului, căci se zice: „Mai înainte de toate acestea”,[1] adică de toate câte a fost vorba înainte. Mântuitorul le spune ucenicilor că înainte de a se întâmpla dărâmarea Ierusalimului şi a templului din Ierusalim vor fi prigoniţi, vor fi duşi la împăraţi şi la dregători, vor fi trădaţi de părinţi şi de fraţi, de neamuri şi de prieteni, unii vor fi ucişi, iar alţii care vor fi rămas vor răbda, pentru că prin răbdare se câştigă sufletele.
Ucenicii îşi vedeau desfăşurată înaintea ochilor minţii cealaltă vreme a vieţii lor. Nu au gândit, nici nu au grăit împotriva cuvintelor Domnului Hristos, deoarece Domnul a împreunat cu fiecare suferinţă o mângâiere. A spus: „veţi fi duşi la împăraţi”, dar a adăugat „pentru numele Meu”. Cu altă ocazie le spune ucenicilor:
„Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor.” (Mt 28, 20).
Este o unire mistică între Hristos şi cel ce pătimeşte în numele Lui. Hristos sălăşluieşte în toţi cei ce cred în El. Nimeni nu poate să-l despartă pe creştin de Hristos. Există o identitate, o unitate tainică între El şi creştini. Atunci când Saul (viitorul Apostol Pavel) îi prigonea pe creştini, fără să ştie L-a prigonit pe Iisus Cel ce suferea sângerările prigoanei. „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”[2] – sunt cuvintele care au schimbat destinul unui om, transformându-l din prigonitor în apostol. Acest cuvânt va răsuna mereu în inima lui Saul şi-i va aduce mereu aminte de unirea mistică dintre Hristos şi credincioşii Săi. Acest gând l-a avut şi atunci când le-a scris credincioşilor din capitala imperiului, îndemnându-i la răbdare:
„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom 8, 35 – 39).
Creştinii sunt „în lume”, dar nu din „lume”; trăiesc „în lume”, dar nu trăiesc „după lume”; nu se conformează „lumii”, ci se conformează lui Hristos. Datorită acest motiv apar inevitabil şi conflicte, dar cuvântul Mântuitorului este plin de nădejde:
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Toată viaţa lui creştinul nu are alt scop decât transfigurarea propriei sale existenţe în Dumnezeu, deoarece aceasta este însăşi menirea lui; omul este creat pentru această transfigurare.
Atunci când Îl urmăm pe Hristos se produce o schimbare în fiinţa noastră; „omul cel tainic al inimii”[3] caută să-şi împodobească sufletul. Această podoabă se arată apoi în afară, în tot ceea ce facem: în mers, în privire, în îmbrăcăminte, în glas. Dacă sufletul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat şi toate acestea (mers, privire, glas) vor iradia lumina sufletului tău. Când însă sufletul tău va fi întunecat de patimi, vei îmbrăca întunericul ca pe o haină.[4] Şi un astfel de suflet nu poate să-L urmeze pe Hristos.
În anul 380 creştinismul a devenit religie de stat. S-a produs atunci o aglomeraţie a necreştinilor la baptisteriu: se botezau pentru a-şi păstra funcţiile. Creştinismul a devenit monden; această masă de păgâni în creştinism a devenit la modă; aşa l-au înţeles:
„Se poartă creştinismul.”.
Unii aşa îl înţeleg şi astăzi. Declară că sunt creştini, dar nu pot fi număraţi la creştini, căci nu fac ceea ce îndeamnă Hristos prin Biserică.
Când lumea a luat cu asalt creştinismul, creştinii adevăraţi au început să fugă din ea. Este vorba aici de rezultatul unei pseudo-dinamici de convertire. Adevăraţii creştini n-au suportat declinul vieţii spirituale; au ieşit din lume prin monahism (monahismul fiind o formă de trăire radicală a creştinismului, fără compromisuri cu lumea). Aceştia au păstrat exigenţele moralei evanghelice, au fost apărători ai icoanelor şi ai dogmelor. Înţelegem astfel de ce ortodoxia este ascetică în esenţa ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se contemporanilor săi, spunea cu durere:
„Dar pentru ce spun creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? Căutând să fac deosebirea între un necredincios şi un credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi o fiară. Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice.”.[5]
Trebuie să ştim că numai viaţa schimbată convinge. Creştinismul s-a răspândit prin contagiune, prin contact; credinţa o primim din credinţa altuia şi anume contactul cu un creştin realizat. Dacă însă duci viaţa lumii eşti ca lumea. Românii au o vorbă. Atunci când fac ceva, ceva bun, ei spun că lucrul respectiv este „ca lumea”, adică „a ieşit bine”. Dar nu toată lumea este bună; este mai mult rea decât bună şi atunci e mai potrivit să spunem: „lucrul respectiv a ieşit cum trebuie să fie”. Este aici înţelepciunea germană care nu spune niciodată „ca lumea”, ci numai „cumsecade” sau „cum se cuvine”.[6] Dacă un om este „ca lumea” poate să fie şi bun şi rău, mai mult rău decât bun; dacă însă este „cumsecade” este numai bun. A fi creştin înseamnă a fi om cumsecade, dar a fi cumsecade într-o lume rea nu este uşor pentru că trebuie să trăim pe două planuri: şi în Dumnezeu şi în lume. Adevăratul creştin nu trăieşte numai în Dumnezeu sau numai în lume, ci se străduieşte să ridice întreaga lume la Dumnezeu, cum spune poetul Traian Dorz:
„În jurul tău să poţi,
Să-i fericeşti pe toţi.”.[7]
[1] Lc 21, 12.
[2] Fapte 9, 4.
[3] 1 Ptr 3, 4.
[4] Mt 6, 22 – 23.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 58.
[6] Anständing (cumsecade); gebührend (cum se cuvine). – cf. Ioan Lăzărescu, Dicţionar german-român, Ed. Lider, Bucureşti, f.a., pp. 41, 127.
[7] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, p. 295.
