Evanghelia zilei: Lc 14, 25 – 35
În vremea aceea mergea cu Iisus mulţime multă şi, întorcându-se, le-a zis: dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeia sa, şi pe copii săi, şi pe fraţii şi pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate să fie ucenicul Meu. Şi cel care nu-şi poartă crucea sa, şi vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu. Pentru că cine dintre voi, voind să zidească un turn, nu stă, oare, mai întâi şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă să-l ia în râs şi să spună: acest om a început să zidească, dar n-a fost în stare să isprăvească. Sau care împărat, plecând să se bată în război cu alt împărat, nu stă, oare, mai întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine asupra lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, cât este încă celălalt departe, îi trimite solie şi se roagă de pace. Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. Bună este sarea, dar dacă şi sarea se va strica, cu ce o vor mai drege? Nici în pământ, nici în gunoi nu este de folos, ci o aruncă afară. Cel ce are urechi de auzit să audă.
Purtarea crucii
Pe parcursul celor trei ani de activitate misionară, Domnul Hristos a fost urmat de „mulţimi multe de oameni”.[1] Aceste urmări ale lui Hristos erau la măsura oamenilor care mergeau după El, pentru că nu toţi mergeau din convingere, cum s-a întâmplat cu cei 12 apostoli sau cu cei 70 de ucenici.
În general mulţimile mergeau după Iisus nu pentru că au văzut minunile pe care Acesta le-a săvârşit, ci pentru că aveau un interes anume. Acestora le spune Domnul Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In 6, 26).
Condiţia urmării lui Hristos este cuprinsă în aceste cuvinte:
„Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu.” (Lc 14, 27).
De ce? Pentru că a sluji înseamnă a te jertfi.
Apoi un alt sens al crucii este acceptarea de către fiecare a condiţiei sale umane. Prin urmarea lui Hristos nu trebuie să urmărim o ieşire din normalul lucrurilor sau o depăşire a naturalului. Pentru ucenicul lui Hristos toate se desfăşoară firesc ca şi înainte. Apostolul Pavel însuşi a avut de purtat o cruce a suferinţei pe care nu a reuşit s-o vindece:
„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor 12, 7).
Despre ce „ghimpe” este vorba? De boala lui cronică, boală care îl ruşina în faţa celor din jur. Avea probabil febră malarică, ceea ce făcea din îndrăzneţul Pavel un om redus cu totul la neputinţă şi la ajutorul celor din jur.[2]
Pentru a deveni ucenic al Domnului trebuie să renunţăm la noi înşine. Spune Domnul Hristos:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copii, şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” (Lc 14, 26).
Nu este vorba aici de ură. Nu suntem îndemnaţi să urâm pe nimeni nici pe tată, nici pe mamă, nici pe soţ sau soţie, nici pe copii, nici pe fraţi, nici pe surori. De ce? Pentru că cinstirea părinţilor este poruncită în Legea lui Moise:
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie.” (Ies 20, 12; Deut 5, 16).
Apoi, nu o dată Domnul Hristos a spus:
„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mt 19, 19; 23, 39; Mc 12, 31, 33; Lc 10, 27),
sau chiar mai mult decât atât:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” (Mt 5, 44; Lc 6, 27, 35).
Atunci cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte care par să contrazică legea iubirii? Trebuie să le înţelegem în sens duhovnicesc. Dacă vrem să devenim ucenici ai Domnului Hristos trebuie să renunţăm la acest pronume posesiv: „al meu”, şi să ne gândim totdeauna că suntem ai lui Hristos. Deci „al meu” să-l înlocuim totdeauna cu „al Lui”.
Dacă nu suntem precum lutul în mâna olarului, dacă nu ne punem la dispoziţia Învăţătorului, nu putem deveni ucenicii Lui. Arhimandritul Iustin Popovici, în cartea sa „Omul şi Dumnezeul-Om”, făcând o sinteză a gândirii pauline, spune:
„«În El (în Hristos – n.n.) să umblaţi» este porunca poruncilor. Să trăim adică în El, şi aceasta nu potrivindu-L pe El după noi, ci potrivindu-ne noi după El; nu transformându-L şi schimbându-L pe El după eul nostru, ci schimbându-ne pe noi, după El; nu modelându-L pe El după chipul nostru, ci modelându-ne pe noi după chipul Lui.”.[3]
Aşadar la ce ne obligă credinţa în Hristos? Spune un alt trăitor al Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ – şi îl citez aici pe Sfântul Ioan de Kronştadt:
„Credinţa în Hristos ne obligă la schimbare duhovnicească, la neîncetată pocăinţă, la rugăciune, la iubire, la dreptate şi ură faţă de orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, la smerenie, la ascultare, la bunătate, la înfrânare, la curăţire, la milostivire, la compasiune, la împreună-suferinţă în întristări, la împreună-bucurie în izbânzi, la tăgăduire de sine, la răbdare, la sinceritate în toată dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun. De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă.”.[4]
[1] Lc 14, 25.
[2] Pr. Prof. IOAN BUNEA, Din galeria marilor convertiţi, Ed. Presa Univeristară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 69.
[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, pp. 198 – 199.
[4] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, p. 107.
