Evanghelia zilei: Mc 8, 22 – 26
În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida şi I-au adus un orb şi L-au rugat ca să se atingă de el. Atunci Iisus, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat. Şi scuipând în ochii lui şi punându-şi mâinile pe el, l-a întrebat dacă vede ceva. Dar el, deschizându-şi ochii, a zis: văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci. După aceasta şi-a pus iarăşi mâinile pe ochii lui şi atunci a văzut bine şi s-a vindecat, căci a văzut lămurit pe toţi. Apoi l-a trimis la casa sa, zicându-i: în sat să nu intri, nici să spui cuiva din sat.
„Orbii îşi capătă vederea”
Atunci când ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au venit la Domnul Hrisos ca să-L întrebe: „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?”,[1] Domnul Hristos le spune aceste cuvinte:
„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.” (Mt 11, 4 – 6).
Domnul Hristos îi oferă lui Ioan „semnul de recunoaştere”, care nu este altceva decât împlinirea profeţiei din Isaia, profeţie pe care a citit-o în sinagoga din Nazaret atunci când şi-a început activitatea:
„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului.” (Is 61, 1-2).
Aşadar „orbii îşi capătă vederea”,[2] respectiv „orbilor li se propovăduieşte vederea”.[3] Este vorba aici de vindecarea trupească şi sufletească a celor ce au fost lipsiţi de vedere. O astfel de vindecare a săvârşit Domnul Hristos în Betsaida. Aici i-a fost adus un orb, care se pare că nu era din acel sat. Pe acesta Domnul Hristos îl ia de mână, îl scoate din sat şi vindecându-l îl trimite la casa sa, spunându-i:
„Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.” (Mc 8, 26).
Nu ştim de ce Domnul Hristos l-a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, din Betsaida. Ne este însă cunoscută mustrarea pe care Domnul Hristos a făcut-o pentru două din cetăţile de la Marea Galileii numite de evangheliştii sinoptici „cetăţi nepocăite”, printre care se afla şi Betsaida:
„Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât vouă.” (Mt 11, 21 – 22; Lc 10, 13 – 14).
Aşadar Domnul Hristos preferă să săvârşească această vindecare în afara satului. Poate este singura dată când evanghliştii mărturisesc că bolnavul este luat din mijlocul unei comunităţi şi vindecat undeva în afara ei. Dar nu acest lucru trebuie să ne reţină atenţia, ci vindecarea în sine.
Evangheliile ne istorisesc mai multe vindecări ale orbilor. De pildă Sfântul Evanghelist Matei în capitolul al IX-lea şi în capitolul al XX-lea vorbeşte despre vindecarea a doi orbi, apoi Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al X-lea şi Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al XVIII-lea vorbeşte despre vindecarea orbului din Ierihon, iar Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al IX-lea vorbeşte despre vindearea orbului din naştere.
Pentru fiecare din aceste vindecări Domnul Hristos a procedat în mod diferit. Potrivit Sfântului Evanghelist Matei Domnul Hristos S-a atins de ochii orbilor, zicând: „După credinţa voastră, fie vouă!”.[4] Şi ochii lor s-au deschis. Pe alţii însă i-a vindecat de la distanţă, fără a se atinge de ei, cum a fost cazul orbului din Ierihon, căruia i-a spus doar: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit.”.[5] Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale. În fine, pe alţii i-a pus la încercare, le-a pus credinţa la încercare – cum este cazul şi acestui orb de care ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Marcu sau al orbului din naştere care a fost trimis la scăldătoarea Siloamului să se spele.
Citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al IX-lea că atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Hristos despre un orb din naştere: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”,[6] Domnul Hristos a răspuns:
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In 9, 3).
Şi apoi a adăugat:
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (In 9, 4 – 5).
Zicând acestea a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului, trimiţându-l apoi să se spele la scăldătoarea Siloamului. Acesta a mers, s-a spălat şi a venit văzând.[7]
La fel a procedat şi cu orbul din pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie. Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că Domnul Hristos a scuipat în ochii lui, după care şi-a pus mâinile peste el, întrebându-l dacă vede ceva.[8] Trebuie să spunem că nici scuipatul, nici tina cu care Domnul Hristos a uns ochii orbului nu au un efect terapeutic. Prin aceste gesturi ale Domnului Hristos trebuie să înţelegem conlucrarea omului cu Dumnezeu în dorinţa lui de vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti.
Apoi, faţă de alte vindecări săvârşite pe loc, prin cuvânt observăm că Domnul Hristos nu spune acum niciun cuvânt, dar nici nu săvârşeşte vindecarea dintr-odată, ci treptat, parcă aducând la credinţă sau întărind credinţa celui asupra căruia săvârşea vindecarea.
Mântuitorul Hristos săvârşeşte această vindecare în două etape. Prima dată, după ce şi-a pus mâinile asupra celui orb, acesta a zis: „Văd oamenii ca pe nişte copaci umblând”,[9] ceea ce a însemnat că vederea lui era încă neclară. Abia după ce Hristos se atinge a doua oară de el acesta va vedea toate lămurit.
Prin urmare credinţa omului are valenţe mântuitoare. Acest orb parcă mărturisea, la fel ca tatăl fiului demonizat:
„Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).
Şi Domnul Hristos l-a ajutat şi l-a vindecat. Nu l-a vindecat dintr-odată, căci mai întâi i-a vindecat sufletul, întărindu-i credinţa, şi abia apoi i-a vindecat trupul.
[1] Mt 11, 3.
[2] Mt 11, 5.
[3] Lc 4, 18.
[4] Mt 9, 29.
[5] Mc 10, 52; Lc 18, 42.
[6] In 9, 2.
[7] In 9, 7.
[8] Mc 8, 23.
[9] Mc 8, 24.
