Evanghelia zilei: Mc 12, 18 – 27
În vremea aceea au venit la Iisus saducheii care zic că nu este înviere şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că, de va muri fratele cuiva şi-i va rămâne femeia fără copii, atunci fratele lui să ia pe văduvă şi să ridice urmaşi fratelui mort. Deci au fost şapte fraţi: şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar a murit şi n-a lăsat urmaşi; atunci a luat-o al doilea, dar a murit şi nici el n-a lăst urmaşi; tot aşa şi al treilea; şi au luat-o toţi şapte, nelăsând urmaşi niciunul. Iar după ei toţi, a murit şi femeia. Deci, la înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia, căci toţi şapte au avut-o de nevastă? Atunci Iisus le-a zis: oare, nu de aceea vă rătăciţi voi, pentru că nu ştiţi Scriptura, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, după ce vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi, că au să învieze, oare, n-aţi citit în cartea lui Moise, ce i-a spus Dumnezeu în rug, când a zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacob? Însă Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Deci voi sunteţi în mare rătăcire.
Căsătoria a doua
Fariseii vin la Mântuitorul şi îi supun atenţiei un fapt divers: potrivit căsătoriei de levirat, o femeie pentru a lăsa urmaşi a avut şapte bărbaţi. S-a întâmplat să-i îngroape pe toţi. La urmă a murit şi ea. Se punea acum întrebarea: la înviere a căruia dintre cei şapte va fi? Mântuitorul nu le satisface curiozitatea. Le spune însă că la înviere nu se mai însoară şi nu se mai mărită nimeni, ci toţi vor fi ca îngerii din ceruri.[1]
Trebuie să mărturisim că Taina Cununiei aduce binecuvântarea lui Dumnezeu numai atunci când este primită o singură dată în viaţă. Numai în acest caz căsătoria este numită „Taină”, iar slujba aferentă numeşte „Taina Cununiei”. Pentru a doua sau a treia căsătorie Biserica foloseşte doar numele de „slujbă”. De fapt este o slujbă de iertarea păcatelor celor ce se căsătoresc, care mânaţi de anumite interese nu se mai pot menţine în continuare aşa cum sunt. Prin urmare a doua căsătorie nu mai este o taină şi de aceea preotul nu se poate căsători decât o singură dată în viaţă.[2]
Taina Sfântului Botez unită cu Taina Sfântului Mir sau Mirungerea, apoi Taina Cununiei şi Taina Sfântului Maslul, toate acestea încep cu binecuvântarea Împărăţiei, căci spune preotul, la începutul slujbei:
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”.
Această binecuvântare se mai rosteşte la începutul Sfintei Liturghii, pentru că în timpul ei are loc „taina tainelor”, respectiv Taina Sfintei Euharistii. Tot în timpul Sfintei Liturghii se mai săvârşeşte şi Taina Preoţiei; astfel, se consideră că Taina Sfintei Euharistii şi Taina Preoţiei fac parte integrantă din Sfânta Liturghie şi pentru acest motiv nu mai necesară o binecuvântare specială.
De fapt, toate tainele se săvârşesc în legătură cu Sfânta Liturghie, pentru că toate gravitează în jurul Sfintei Euharistii. Cel botezat este miruit şi apoi împărtăşit cu „Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. La fel, cei ce se căsătoresc se spovedesc mai întâi, se împărtăşesc şi apoi, astfel pregătiţi, vin în faţa sfântului altar pentru a se cununa.
Singura taină care nu începe cu binecuvântarea Împărăţiei este spovedania. Pentru că este o taină de iertarea păcatelor spovedania, ca slujbă, nu-i introduce pe penitenţi direct în Împărăţia cerurilor. Abia Sfânta Împărtăşanie face acest lucru. Preotul nu spune la Spovedanie: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, ci: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
La fel spune preotul când oficiază a doua sau a treia căsătorie. De ce? Pentru că a doua şi a treia căsătorie nu sunt taine, ci slujbe de iertare a păcatelor, cum citim şi în Dreptul canonic ortodox:
„A doua şi a treia cununie religioasă nu sunt de fapt cununii, ci numai simulacre de cununii; nu sunt taine, ci numai închipuiri amăgitoare ale tainei, pentru că dacă admitem că şi a doua şi a treia cununie sunt taine cu adevărat, atunci trebuie să admitem imposibilul, adică să admitem că Biserica ar binecuvânta bigamia şi trigamia.”.[3]
Totuşi, Biserica manifestă înţelegere pentru neputinţa firii omeneşti şi îngăduie a doua căsătorie. Preotul însă citeşte la începutul slujbei, pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, următoarea rugăciune:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care pe toţi îi miluieşti şi de toate porţi grijă, Cel ce ştii cele ascunse ale oamenilor şi ai cunoştinţă de toate, curăţeşte păcatele noastre şi iartă fărădelegile robilor Tăi, chemându-i pe dânşii la pocăinţă, şi dându-le lor iertare de greşeli, curăţire de păcate, dezlegare fărădelegilor celor de voie şi celor fără de voie. Cel ce ştii neputinţa firii omeneşti, Ziditorule şi Făcătorule, Care ai iertat pe Rahav cea desfrânată şi ai primit pocăinţa vameşului, nu pomeni păcatele tinereţii cele făcute de noi din neştiinţă. Căci de vei căuta spre fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea suferi? Sau cine se va îndreptăţi înaintea Ta? Că numai Tu singur eşti drept, fără de păcat, sfânt, mult-milostiv, mult-îndurat, şi-Ţi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Stăpâne, Cel ce ai însoţit pe robii Tăi aceştia, uneşte-i unul cu altul în dragoste, dăruieşte-le lor întoarcerea vameşului, lacrimile desfrânatei, mărturisirea tâlharului; ca prin pocăinţă din toată inima lor, într-un gând şi în pace făcând poruncile Tale, să se învrednicească şi de împărăţia Ta cea cerească. Pentru că Tu eşti chivernisitorul tuturor şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”.[4]
În Biserica primară, indisolubilitatea căsătoriei a devenit atât de trainică încât chiar după moartea unuia dintre soţi celălalt prefera să rămână văduv, în convingerea că nici moartea nu va putea desface unitatea căsătoriei. Pentru combaterea desfrâului este acceptată însă recăsătorirea, fiindcă – spune Sfântul Apostol Pavel – „este mai bine să te căsătoreşti, decât să arzi”.[5]
Părintele Dumitru Stăniloae în „Teologia Dogmatică Ortodoxă” volumul al III-lea, spune că:
„Biserica ortodoxă nu cunună pe cineva mai mult decât de trei ori. Pentru a doua căsătorie impune o pocăinţă şi o oprire de la Sfânta Împărtăşanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia pe timp de cinci ani.”.[6]
Rezumând, spunem că adevăratul credincios se căsătoreşte o singură dată. Biserica nu-i îndeamnă pe creştini să se recăsătorească dar, pentru a preîntâmpina desfrânarea îngăduie a doua şi a treia căsătorie.
[1] Mt 22, 23 – 33; Mc 12, 18 – 27; Lc 20, 27 – 40.
[2] John Meyendorff, Teologia bizantină, pp. 262 – 263.
[3] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, p. 105.
[4] Slujba la a doua nuntă, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, pp. 87 – 88.
[5] 1 Cor 7, 9.
[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 184. Astăzi duhovnicii sunt mai cu înţelegere faţă de neputinţele oamenilor şi nu-i opresc pe credincioşi de la Sfânta Împărtăşanie pe un timp aşa de îndelungat.
