Evanghelia zilei: Mc 14, 10 – 42
În vremea aceea Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, s-a dus la căpeteniile preoţilor, ca să le vândă pe Iisus. Iar aceia, auzind, s-au bucurat şi i-au făgăduit să-i dea bani. Deci Iuda căuta un prilej nimerit, ca să-L dea în mâna lor. Iar în ziua cea dintâi a azimelor, când jertfeau mielul de Paşti, L-au întrebat ucenicii Lui: unde vrei să ne ducem să-Ţi pregătim, ca să mănânci Paştile? Atunci a trimis doi din ucenicii Săi şi le-a zis: mergeţi în oraş şi vă va întâmpina pe voi un om, ducând un vas de lut cu apă; mergeţi după dânsul şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul întreabă: unde este odaia de oaspeţi, în care să mănânc Paştile cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, aşternut gata; acolo să pregătiţi pentru noi. Şi s-au dus ucenicii Lui şi, ajungând în oraş, au găsit precum le spusese şi au pregătit Paştile. Iar când s-a înserat, a venit cu cei doisprezece. Când şedeau la masă şi mâncau, Iisus a zis: adevărat vă spun că unul dintre voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde. Iar ei au început să se întristeze şi să zică unul către altul: nu cumva sunt eu?, şi celălalt: nu cumva sunt eu? Iar El, răspunzând, le-a zis: unul din cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid. Într-adevăr Fiul Omului va merge, aşa cum este scris pentru Dânsul; dar vai de acel om prin care se vinde Fiul Omului! Mai bine ar fi fost de omul acela de nu s-ar fi născut. Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi, binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, l-a dat şi au băut dintr-însul toţi. Şi a zis lor: acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă. Adevărat vă spun că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou, în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, după ce au cântat cântări de laudă, au ieşit la Muntele Măslinilor. Atunci Iisus le-a zis: toţi mă veţi părăsi în noaptea aceasta, căci scris este: bate-voi păstorul şi se vor risipi oile; dar după ce voi învia, voi merge mai înainte de voi în Galileea. Iar Petru I-a zis: chiar dacă toţi Te vor părăsi, eu nu. Iisus însă i-a răspuns: adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, tu te vei lepăda de trei ori de Mine. Dar el cu mai multă stăruinţă zicea: chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi tot aşa au zis cu toţii. Apoi au venit într-un loc, al cărui nume este Ghetsimani, şi a zis ucenicilor Săi: şedeţi aici până ce Mă voi ruga. Şi a luat cu Dânsul pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început să se teamă şi să se tulbure. Şi le-a zis: întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi. Apoi, mergând puţin mai înainte, a îngenuncheat pe pământ şi se ruga, că, de este cu putinţă, să treacă de la Dânsul ceasul acela, şi zicea: Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă; depărtează paharul acesta de la Mine, însă facă-se nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: Simone, dormi? Nu ai putut un ceas să priveghezi? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită, căci duhul este osârduitor, iar trupul neputincios. Şi iarăşi s-a dus de s-a rugat, acelaşi cuvânt zicând. Dar, întorcându-se, i-a găsit din nou dormind, căci ochii lor erau îngreuiaţi de somn, şi nu ştiau ce să-I răspundă. Şi a venit a treia oară şi le-a zis: dormiţi de acum şi vă odihniţi. E gata! A sosit ceasul; iată Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, să mergem; iată, cel ce M-a vândut s-a apropiat.
Cina cea de Taină
La Cina cea de Taină, ultima cină pe care Mântuitorul a avut-o împreună cu ucenicii Săi înainte de Patima Sa, Domnul Hristos a spus:
„Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde.” (Mt 26, 21; Mc 14, 18; In 13, 21).
Nu l-a descoperit cu numele pe vânzător, nu a spus: „Iuda Mă va vinde”, ci: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Hristos preferă să-i înfricoşeze pe toţi, ca să-l mântuiască pe Iuda.
„Unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde” – le spune Domnul Hristos; unul din voi cei doisprezece, care aţi fost cu Mine tot timpul, cărora v-am spălat picioarele, cărora v-am făgăduit atâtea.”.
Atunci ucenicii au început să-I zică, unul câte unul:
„Nu cumva sunt eu?” (Mt 26, 22; Mc 14, 19).
În Evanghelia după Ioan citim că:
„Ucenicii erau nedumeriţi şi se uitau unul la altul.” (In 13, 22).
Fiecare din ei se întreba, temându-se de el însuşi, deşi nu se ştiau cu nimic în cuget. Şi pentru ca să împrăştie această tulburare şi această nedumerire, Domnul Hristos a spus:
„Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu Mine în blid.” (Mt 26, 23; Mc 14, 20).
În Evanghelia după Ioan descoperirea este mai directă:
„Acela este căruia Eu întingând pâinea i-a voi da.” (In 13, 26).
După ce îl descoperă pe vânzător, Mântuitorul le spune ucenicilor:
„Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.” (Mt 26, 24; Mc 14, 21).
Nici aceste cuvinte nu sunt pentru îndreptarea lui Iuda. Citim în Evanghelia după Matei că Iuda a mai avut curajul să-L întrebe pe Domnul Hristos:
„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” (Mt 26, 25).
Şi i-a răspuns Domnul, zicând:
„Tu ai zis.” (Mt 26, 25).
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, spune următoarele:
„Iuda, după ce a fost descoperit că el e vânzătorul, mai şi spune încă: «Nu cumva sunt eu, Doamne?» Ce nesimţire! Ştia bine că este el şi mai şi întreabă! Evanghelistul ne spune aceasta uimit de obrăznicia lui.”.[1]
Iuda socotea că se poate ascunde la fel cum s-a ascuns Adam de Dumnezeu printre pomii raiului. Ori ascunderea şi nerecunoaşterea păcatului este totuna cu osândirea. Iuda a fost chemat la pocăinţă dar, orbit de patima iubirii de argint, nu a mai recunoscut glasul Învăţătorului său. Şi în loc să se îndrepte şi să-şi ceară iertare, iese de la cină în noapte, fiind purtat de diavol, căci a spus Domnul Hristos ucenicilor Săi:
„Acela este (vânzătorul) căruia Eu întingând pâinea i-a voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda. Şi după îmbucătură a intrat satana în el.” (In 13, 26 – 27).
Nu ştim timpul când s-a petrecut aceasta. Unii exegeţi spun că a fost după ce Domnul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii, Iuda fiind şi el de faţă, alţii spun că Iuda a ieşit înainte de aceasta. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre Iuda că:
„S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat.”[2].
Textul biblic nu ne spune explicit că Iuda a participat şi el la Sfânta Taină a Euharistiei. Oricum aceasta nu este în atenţia noastră. Important este faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a instituit la ultima Sa cină pe care a avut-o cu ucenicii Săi o taină. Aceasta este şi raţiunea pentru care această cină a rămas în amintirea apostolilor şi a ucenicilor Domnului sub numele de „Cina cea de Taină”.
Întâi de toate Domnul Hristos a luat pâinea şi a mulţumit. Acest act, mulţumirea, se traduce în limba greacă prin euharistie, de aici şi taina poartă numele de Taina Sfintei Euharistii. Obiectul acestei taine însă nu este mulţumirea. Ea este numai actul pregătitor, căci după ce a mulţumit, Domnul Hristos a binecuvântat pâinea şi frângând-o, a dat-o ucenicilor Săi, zicând:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Mt 26, 26; Mc 14, 22; Lc 22, 19).
De asemenea, luând şi paharul şi mulţumind, le-a dat ucenicilor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus:
„Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt 26, 28; Mc 14, 24).
Aceasta este taina: Domnul se împărtăşeşte pe Sine credincioşilor Săi. Se împărtăşeşte sub forma pâinii şi a vinului. Odinioară, pe când se afla în Capernaum, Domnul Hristos le-a spus iudeilor:
„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (In 6, 51).
Mulţi au zis atunci:
„Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (In 6, 52).
Domnul Hristos le-a răspuns, zicând:
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (In 6, 53 – 56).
Dar nu numai iudeii murmurau, ci şi ucencii Săi. Ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan că:
„Mulţi dintre ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60).
Iisus, ştiind în Sine că ucenicii Lui murmură împotriva Lui, le-a zis:
„Vă sminteşte aceasta? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci Iisus ştia de la început cine sunt cei ce nu cred şi cine este cel care Îl va vinde.” (In 6, 61, 63 – 64).
Acum, la Cina cea de Taină, nu a mai murmurat nimeni. Au înţeles puţin din Taina Euharistiei. Au văzut pâine şi vin şi au auzit cuvintele Domnului Hristos cum că acestea sunt de fapt Trupul şi Sângele Său. A fost nevoie de pogorârea asupra lor a Sfântului Duh care avea să-i înveţe pe ei toate.
După cină au ieşit toţi spre Muntele Măslinilor, la locul numit Ghetsimani, pentru a se ruga. Pe cale Domnul Hristos le-a spus ucenicilor că toţi Îl vor părăsi şi se va împlini atunci cuvântul profetului Zaharia, care zice:
„Voi bate păstorul şi se vor risipi oile.” (Zah 13, 7; Mt 26, 31; Mc 14, 27).
Auzind Petru acestea a spus plin de râvnă:
„Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu.” (Mc 14, 29).
Şi i-a răspuns Iisus: „Adevărat grăiesc ţie: Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine”,[3] lucru ce s-a şi întâmplat la puţin timp după aceasta.
Explicând această pericopă, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, spre folosul nostru, următoarele:
„Cu câtă însufleţire credea Sfântul Petru că nu se va lepăda de Domnul, iar când a fost să treacă la fapte, s-a lepădat de El, şi încă de trei ori. Iată, ce mare este neputinţa noastră! Nu nădăjdui în tine însuţi; şi, păşind în mijlocul vrăjmaşilor, pune-ţi în Domnul toată nădejdea de a birui. O astfel de cădere a fost îngăduită să se întâmple unui asemenea ales tocmai pentru ca după aceea nimeni să nu mai cuteze a socoti că poate cu puterile sale să facă vreun lucru bun ori să biruiască vreun vrăjmaş. Însă nădejde la Domnul trebuie să ai, dar nici cu mâinile încrucişate să nu stai. Ajutorul de la Domnul vine ca răspuns la strădaniile noastre şi unindu-se cu ele le face puternice.”.[4]
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 917.
[2] Ibidem, p. 926.
[3] Mt 26, 34; Mc 14, 30; Lc 22, 34; In 13, 38.
[4] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia, Bucureşti, 1999, pp. 27 – 28.
