Există oameni care își închipuie, din lipsa unei minime culturi, că preotul a pătruns în așezămintele de sănătate abia după căderea comunismului. În realitate îi găsim pe preoți între credincioșii creștini încă din timpul primelor trei secole de existență a Bisericii lui Hristos, marcate de mari persecuții, până când împăratul Constantin cel Mare a dat celebrul edict de la Mediolanum din anul 313, în urma căruia închinătorii lui Hristos au putut să iasă din catacombe. Încă de la începuturile sale, Biserica creștină a obișnuit să facă rugăciuni pentru bolnavi, prin preoții săi, cu ungere cu untdelemn, în numele Domnului, potrivit recomandărilor Sfântului Iacob. Îngrijirea și vindecarea bolnavilor a fost una dintre grijile și datoriile morale ale Bisericii. Între harisme se găsesc și cele „vindecătoare”.
În perioada Bisericii primare, bolnavii erau cercetați și îngrijiți acasă, unii clerici învățând pentru aceasta medicina. Străinii erau găzduiți și ospătați, iar creștinii din închisori erau vizitați după putință. Erau ajutați, sub acest aspect medical, inclusiv necreștinii. Pe vremea Sfântului Ciprian, creștinii au dat exemplul unui devotament fără margini, îngrijindu-i pe bolnavi și îngropându-i pe morții păgâni părăsiți de ai lor.
Îngrijirea bolnavilor, hrănirea celor flămânzi, îmbrăcarea celor fără haine, ca și ajutorul acordat nevoiașilor, erau expresii ale iubirii care se manifestau și prin caritate, întrucât iubirea creștină se exprimă printr-o ajutorare concretă a semenilor.
La sfârșitul secolului al IV-lea, datorită împăratului Teodosie cel Mare, Imperiul Roman a devenit creștin. În acel secol de mare înflorire a creștinismului, a monahismului, a teologiei, caritatea a ajuns la cote înalte. Atunci a creat Sfântul Vasile cel Mare o suită de așezăminte filantropice, care aveau dimensiunea unui oraș alcătuit din case de oaspeți, locuințe destinate bolnavilor și mai ales dintr-un soi de spitale de la care se va inspira și Biserica noastră câteva secole mai târziu, ridicând bolnițele. Aceste așezăminte filantropice s-au numit vasiliade, după numele întemeietorului.
În decursul Evului Mediu, care a dislocat Antichitatea, consecință a împământenirii creștinismului, când instituțiile păgâne ajunseseră în declin sau chiar dispărând, aceste așezăminte creștine de caritate au continuat să înfl orească. În al doilea mileniu creștin, François Rabelais a scris o capodoperă veselă în manieră satirică, amuzantă și extravagantă, intitulată Gargantua și Pantagruel, menită lecturii oamenilor aflați într-un asemenea așezământ.
Cât privește Răsăritul european, marcat de creștinism, în cazul pământului nostru încă din acele trei secole – prilej pentru Arghezi să spună „Pământul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Cred că Iisus Hristos trebuie să fi umblat pe aici.” –, organizația bisericească a fost foarte puternică până în anul 602, când migratorii năvălesc și pustiesc. Până atunci, vreme de trei secole, Sciția Mică a fost o provincie imperială a statului romano-bizantin. Așadar, noi suntem părtașii Bisericii lui Hristos încă de la începuturi, întrucât spațiul dintre Dunăre și Mare a dat numeroși episcopi, între care și Teotim, participant la primul Sinod Ecumenic.
Urmele doctorilor fără de arginți le găsim în Sinaxarul nostru și în majoritatea calendarelor bisericești creștine. Sfi nții mucenici, doctori fără de arginți ai Bisericii, Chir și Ioan, sunt prăznuiți de două ori în Sinaxar, prima dată pe 31 ianuarie. De asemenea, există trei perechi de sfi nți, Cosma și Damian, tot fără de arginți, primii din Roma, ceilalți din Arabia și Asia Mică. Mulți dintre acești doctori fără de arginți care au trăit în epoca marilor persecuții au fost totodată și martiri. Îi găsim menționați cu ambele însușiri.
Lanțul sfinților fără de arginți nu a încetat în cele două milenii de creștinism, până în prezent, și mă voi mărgini să numesc doar doi sfinți uriași, care au trăit în secolul XX. Este vorba de marele vindecător și doctor fără de arginți Sfântul Nectarie de la Eghina, celălalt fiind un medic chirurg care opera numai cu icoana Maicii Domnului în apropiere, lucrul acesta petrecându-se în demonica Uniune Sovietică. Sfântul Luca al Crimeii (1877-1961) a petrecut 11 ani în închisorile staliniste. Spre sfârșitul vieții sale, prigonitorii săi s-au resemnat. Există și la noi în țară părticele din moaștele sale. Cred că Sfântul Nectarie de la Eghina și arhiereul Luca al Crimeii sunt atât mărturisitori ai lui Hristos, cât și doctori fără de arginți.
Un alt mare sfânt contemporan, Ioan Iacob de la Neamț, pe lângă ascultarea de bibliotecar la mânăstirea de metanie, s-a ocupat și cu îngrijirea bolnavilor, îndeletnicire pe care a continuat-o cu dragoste la Sfintele Locuri. În apropierea Iordanului, unde s-a nevoit două decenii, a lăsat o frumoasă amintire inclusiv bolnavilor necreștini.
În anii ’50 ai secolului trecut, în unele închisori, legătura dintre medic și preot a atins înălțimi incredibile. Exemplul lui Nicolae Steinhardt, încreștinat ortodox la Jilava, cu o participare care a fost denumită ecumenică, a constituit un episod strălucit, fără să fie singurul. În primul volum din Cronica ortodoxă, apărut la editura ieșeană Timpul în 1994, scriitorul Dan Ciachir afirmă următoarele: „Între anii 1950-1954, la Penitenciarul din Târgu-Ocna, unde erau închiși deținuții tuberculoși, în majoritate tineri, studenți, pe care boala i-a scăpat de «reeducarea de la Pitești», aceștia au avut parte de o supraveghere mai puțin strictă, de condiții mai bune decât în celelalte închisori, chiar de medicamente și de devotamentul unor medici, în frunte cu doctorița Margareta Danielescu, pomenită cu gratitudine de atâția alți deținuți. Părintele Constantin Voicescu datorează anilor petrecuți la Târgu-Ocna însăși chemarea preoției: «În ce mă privește, vreau să subliniez din capul locului: viața de la Târgu-Ocna, cu frumusețile și tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei de care eram îndrăgostit și să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie și să mă preoțesc. N-am fost singurul.»” (p. 131).
Trecând de la spitalul de penitenciar la cel obișnuit, în toată perioada regimului comunist, cu discreție și grijă, dar și cu complicitatea unor medici, au fost spovediți și împărtășiți mulți oameni pe patul de suferință. Preotul venea îmbrăcat în civil, aducea într-o geantă epitrahilul și Sfânta Cuminecătură, spovedindu-l și împărtășindu-l pe credincios. Istoricul Stejărel Olaru, în cartea sa consacrată Mariei Tănase, arată că marea artistă a murit spovedită și împărtășită la spital, înainte de a trece la cele veșnice.
Regretatul Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Anania le amintea medicilor că nu boala în sine îngârbovează bolnavul, ci șocul ruperii de viața normală și aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viață. De aceea, spunea Înaltul, este nevoie de reumanizarea spitalului, iar această misiune Biserica noastră a încredințat-o preoților din spitale. Aceștia au o misiune foarte grea, preciza Vlădicul, pentru că „poporul nostru are o rea înțelegere asupra preotului la căpătâiul unui bolnav. Când bolnavul îl vede pe preot că se apropie cu Sfânta Cuminecătură, el crede că acesta este semnul premergător al morții lui, pe care nu este dispus să-l accepte. De aceea preotul trebuie să fie înțelept și precaut…”.
