Mesia – Ebed-Iahve (Miercuri, Săptămâna a XXII-a după Rusalii)

de | nov. 17, 2021

Evanghelia zilei: Lc 9, 44 – 50

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: că Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Dar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei, ca să nu-l priceapă şi le era teamă să-L întrebe pe Iisus despre cuvântul acesta. În inimile lor  le-a venit gândul să ştie cine dintre ei este mai mare? Dar Iisus, cu­nos­când gândul inimii lor, luând un copil, l-a pus lângă Sine şi le-a zis: oricine va primi pe copilul acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine; căci cine este mai mic între voi toţi, acesta este mai mare. Atunci Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care scotea afară diavoli în numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu Te urmează împreună cu noi. Dar Iisus i-a răspuns: nu-l opriţi, pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Mesia – Ebed-Iahve

Atunci când Apostolul Petru Îl mărturiseşte pe Iisus ca „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, Iisus înlocuieşte în răspunsul Său acest titlu, pe care îl dă Simon Petru, cu titlul de Fiul Omului amintind cu acest prilej că „Fiul lui Dumnezeu” descoperit de Tatăl trebuie să pătimească.[1] Apos­to­lul Petru nu înţelege; din contră este revoltat împotriva necesităţii pa­ti­milor lui Iisus, motiv pentru care Îl ia deoparte pentru a-I spune:

„Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Mt 16, 22; Mc 8, 32).

Acelaşi apostol însă este primul care „vede” Învierea[2] şi primul care a făcut din patimile şi moartea lui Iisus centrul propovăduirii sale. Cu­vintele cu care îşi începe Apostolul Petru prima epistolă sunt sugestive:

„Hristos a pătimit pentru voi…”. (1 Ptr 2, 21).

Expresia Fiul Omului este foarte bogată în conţinut. Acest titlu de „Fiul Omului” era preferat de Iisus Hristos atunci când vorbea despre Sine. Titlul acesta apare la profetul Daniel şi face referire la un personaj care vine pe norii cerului şi care primeşte pentru totdeauna o împărăţie veş­nică:

„Iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui i s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui. Stă­pânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Dan 7, 13 – 14).

Faptul că expresia „Fiul Omului” apare în Evanghelii şi când este vorba de patimi şi de moarte, iar nu numai de slavă, ca în Daniel, arată că, dându-şi titlul de Fiul Omului, Iisus a reunit laolaltă două noţiuni apa­­rent contradictorii: aceea de Judecător atotputernic (cf. profetului Daniel), şi aceea de rob al lui Dumnezeu – Ebed-Iahve care suferă şi moare (cf. profetului Isaia).

Acest lucru îl indică şi Sfântul Ioan Botezătorul:

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (In 1, 29).

Afirmaţia acestuia arată că Înaintemergătorul Domnului vede în Iisus nu numai pe Fiul lui Dumnezeu în general, ci pe Fiul lui Dum­nezeu care S-a făcut om spre a lua asupra Lui păcatul lumii.

Iisus este pentru Ioan Botezătorul Mielul de jertfă pentru oameni, Mielul conştient şi nevinovat care a fost simbolizat de mielul ce a fost dat lui Avraam spre a fi jertfit în locul fiului său Isaac sau de mielul jertfit de evrei în Egipt în noaptea în care au fost feriţi de moarte întâii lor născuţi, care îi reprezentau pe ei pe toţi. Dacă mielul inconştient reprezenta jertfa nedeplină pentru un singur om (Avraam) sau pentru evreii din Egipt, Iisus este „Mielul” prin excelenţă ce se va aduce jertfă deplină pentru toţi oamenii pentru a „ridica păcatul lumii”.[3]

Din Evanghelii reiese clar că Iisus nu şi-a aplicat Sieşi titlul de Ebed-Iahve (Sluga Domnului), dar a aplicat misiunii Sale ideea că pati­mile şi moartea Sa au valoare substitutivă: că El moare pentru popor. Deşi nu se numeşte pe Sine Ebed-Iahve, Iisus acceptă de la început să fie numit de către Ioan Botezătorul:

„Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii.” (In 1, 29; Is 53, 7).

Acesta este centrul misiunii Sale:

„Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor, să sufere, să moară, apoi să învieze.” (Mt 20, 19; Mc 10, 33 – 34; Lc 18, 32 – 33).

Tocmai în moartea Sa, Iisus, Fiul Omului este mărturisit Fiu al lui Dum­nezeu.[4] Prin urmare, El nu pătimeşte pentru Sine; n-a venit să pună capăt morţii Sale, ci morţii oamenilor[5] sau Hristos nu a murit pentru că s-a născut, ci S-a născut ca să moară.

Evreii aşteptau un Mesia-Rege, nu un Mesia-Slujitor. Israel nu a recunoscut în Iisus pe Mesia Cel aşteptat tocmai datorită acestui fapt: Iisus a declarat de la început că vine să slujească pe alţii şi să pătimească pentru alţii. Evreii erau în suferinţă, erau sub stăpânire romană. Ceea ce aşteptau era promisiunea eliberării, a victoriei, iar nu a unor noi sufe­rinţe. Iisus însă nu venea cu această victorie ime­diată, ci cu o victorie în perspectivă teologică. Eshatologia inaugurată de Iisus era una spirituală şi urma să se întâmple în viitor; eshatologia lui Israel era una poli­tică şi naţională care urma să se împlinească imediat, odată cu aşezarea lui Israel deasupra tuturor.

Iisus nu a inaugurat o politică nouă, ci un „om nou”.[6] Mai mult decât atât, o societate-comuniune în care „nu mai este nici elin, nici iudeu, nici tăiere îm­prejur, nici netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”,[7] iar „aproapele” este fiecare om,[8] indiferent de originea şi credinţa lui.[9]

Deşi s-a descoperit pe Sine a fi Mesia-Slujitor (Ebed-Iahve), nu a fost înţeles de evrei, nici chiar de ucenicii Săi. El era atât Slujitor cât şi Domn, deoarece făcea parte din două ordini de existenţă: era (şi este) în acelaşi timp atât Dumnezeu adevărat cât şi Om adevărat. Lucrul acesta era desigur mai greu de înţeles la vremea aceea. Mintea noastră, de câte ori nu înţelege, simplifică. Contemporanii lui Iisus şi chiar Apostolii au simplificat „Taina” Persoanei lui Iisus: ei voiau să fie ucenicii unui Domn, în speranţa de a fi şi ei la fel,[10] şi nicidecum ai unui Rob, ai unui Sluji­tor, pentru a nu fi şi ei la rândul lor slujitori. Dar tocmai lucrul acesta îl scoate în evidenţă Domnul Hristos. Atunci când apostolii se certau pen­tru întâie­tate, Domnul Hristos le-a pus în faţă un copil, zicând:

„Cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Lc 9, 48),

sau cu altă ocazie a rostit:

„Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răs­cumpărare pentru mulţi.” (Mt 20, 26 – 28).

Iisus era conştient de diferenţa dintre mesianismul iudaic al epocii şi me­sianismul Său, dar nu-şi putea explica identitatea Sa adâncă decât numai după moartea şi învierea Sa.

Pentru iudei era inacceptabilă concepţia Sa mesianică (un Mesia – Ebed-Iahve), de aceea Iisus îndeamnă la tăcere pe oricine îl descoperă ca fiind „Fiul lui Dumnezeu”.

În concepţia Sfântului Evanghelist Marcu, slava Fiului Omului era atât de puternică încât de la sine ea tindea să se manifeste într-o manieră irezistibilă încă de la început: şi diavolii,[11] şi mulţimile[12] şi ucenicii[13] îl îndemnau pe Iisus să se descopere. Tuturor Iisus le opune o rezistenţă puternică. El cere deci, celor ce bă­nuiesc slava Sa, să tacă; ştie că va veni o zi când totul va fi clar, dar până atunci El trebuie să pătimească. Fireşte, când planul lui Dumnezeu nu mai putea fi revocat, Iisus îşi ridică vălul de pe faţa Sa: la Ierihon, când Bartimeu orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”,[14] Hristos nu-l mai opreşte, iar la intrarea în Ierusalim nu mai opreşte mulţimea care strigă: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”.[15] La fel, în faţa Sinedriului, Iisus îşi descoperă fără nicio re­zervă adevărata Sa identitate: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”,[16] afirmaţie care devine temeiul condamnării Sale la moarte.

Iisus este Mesia, dar trebuie să pătimească. Tocmai în aceasta stă se­cretul mesianic: descoperirea tainei Persoanei lui Iisus revelată ime­diat după moartea Sa:

„Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.” (Mt 27, 54; Mc 15, 39).

[1] Mc 8, 31.

[2] 1 Cor 15, 5.

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, pp. 25-26.

[4] Mt 27, 54.

[5] Pr. Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu veşnic după Epistola către Evrei, (teză de doctorat), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 76.

[6] Col 3, 10.

[7] Col 3, 11.

[8] Lc 10, 25 – 37.

[9] Antonie Plămădeală, Ebed-Iahve în lumina Noului Testament, în Mitropolia Banatului, nr. 4 – 6 / 1970, pp. 301 – 302.

[10] Mt 20, 21.

[11] Demonii, la întâlnirea cu Hristos, strigau: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Mc 1, 24). Iar în alte locuri se spune: „Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos.” (Mc 1, 34); „Iar duhurile cele necurate, când Îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi El le certa mult ca să nu-L dea pe faţă.” (Mc 3, 11 – 12).

[12] După învierea fiicei lui Iair, Iisus „le-a poruncit (celor prezenţi – n. n.), cu stăruinţă (să nu spună – n. n.), ca nimeni să nu afle de aceasta.” (Mc 5, 43).

[13] Pe Tabor, la Schimbarea la Faţă, Iisus „le-a poruncit (celor trei Apostoli – Petru, Iacov şi Ioan – n. n.) ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.” (Mt 17, 9; Mc 9, 9).

[14] Mc 10, 47.

[15] Mt 21, 9; Mc, 11, 9; Lc 19, 38; In 12, 13.

[16] Mc 14. 61.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Mesia – Ebed-Iahve (Miercuri, Săptămâna a XXII-a după Rusalii)
Mesia – Ebed-Iahve (Miercuri, Săptămâna a XXII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Problema autocefaliilor în perioada modernă: situația bisericească din Ucraina

Pentarhia în Evul Mediu

În continuarea discuțiilor din săptămânile trecute, de data aceasta vă invităm să acultați un nou dialog cu dr. Mircea Gheorghe Abrudan, cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie George Barițiu al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, doctor în istorie...