Evanghelia zilei: In 6, 35 – 39
Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus vouă că M-aţi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Mie Tatăl, la Mine vine; şi pe cel care vine la Mine, nu-l voi da afară, pentru că M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis pe Mine. Iar voia Celui care M-a trimis pe Mine este aceea, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.
Euharistia – hrană spre mântuire
Prin cuvântarea despre „Pâinea vieţii”, Domnul Iisus Hristos i-a pregătit pe Apostoli pentru ceea ce avea să urmeze la Cina cea de Taină, când a instituit Euharistia, anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii.
Fără Cina cea de Taină n-am fi ştiut că Domnul Iisus Hristos a instituit pe baza morţii şi Învierii Sale Euharistia, prin care să rămână cu noi şi să vină în noi totdeauna ca Domnul jertfit şi înviat, precum spune Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni:
„Pentru că de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar moartea Domnului vestiţi, până la venirea Lui.” (1 Cor 11, 26).
Astfel, prin Euharistie se perpetuează amintirea faptului că Hristos S-a întrupat, S-a jertfit şi a înviat.
Evanghelia după Luca ne face să înţelegem că Domnul Hristos a săvârşit şi după Înviere Euharistia, atunci când, stând împreună cu Luca şi cu Cleopa, a luat pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, „s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că este El; şi El s-a făcut nevăzut de lângă ei”.[1] Iisus le reaminteşte aici, celor doi, de Cina cea de Taină şi de porunca dată atunci:
„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.” (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24).
În Evanghelia după Ioan, în capitolul al VI-lea, Domnul Hristos, după ce declară, de mai multe ori, că numai „cel ce mănâncă trupul Său, pe care-l va da pentru viaţa lumii, va fi viu în veci”,[2] văzând sminteala ucenicilor, adaugă explicaţia: „Aceasta vă sminteşte? … Duhul este care dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh şi viaţă.”.[3] Adică Duhul prezent în trup, Duhul care a pnevmatizat trupul, l-a spiritualizat, face trupul Său hrană spre mântuire şi viaţă în Taina Euharistiei.
Euharistia este o Taină care poate fi înţeleasă numai prin credinţă. Dacă Apostolii ne dau cunoştinţa Învierii lui Hristos şi siguranţa că dacă El a înviat şi noi vom învia, Euharistia ne face să vedem în noi înşine învierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre înviere şi s-o pregustăm într-un anumit fel.
Dacă prin Euharistie avem în noi pe Hristos care a murit şi a înviat, noi ne pregătim prin El şi pentru moartea noastră reală, ca pentru o moarte pe care o vom depăşi în El, sau am şi depăşit-o spiritual. Astfel Euharistia ne dă nu numai puterea de a muri păcatului şi de a ne preda lui Dumnezeu, ci şi de a primi moartea reală atunci când va veni, aşa cum a primit-o Hristos ca un dar oferit Tatălui. Ea ne dă puterea de a muri atunci când va trebui, deoarece avem în noi arvuna vieţii veşnice la care vom trece. Cel ce are pe Hristos cel mort dar înviat în sine, prin Euharistie, poate spune cu Sfântul Apostol Pavel: „Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde este boldul tău?”.[4]
Uniţi cu Hristos în Euharistie, nu ne mai temem de moarte, căci purtăm în noi trupul lui Hristos cel înviat ca leacul sau antidotul nemuririi:
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu – spune Hristos – are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (In 6, 54, 56).
Moartea tainică cu Hristos, în Euharistie, are o gradaţie activă înainte de moartea noastră reală. Sfântul Maxim Mărturisitorul face o paralelă între moartea nostră cu Hristos, prin Botez şi moartea tainică mult mai deplină, pentru care primim puterea în Euharistie: Botezul ne dă puterea pentru moartea înclinării voii noastre spre păcate, prin care devenim morţi păcatului, în vederea unei vieţi pământeşti înnoite; iar Euharistia ne dă puterea să primim moartea reală şi viaţa de după înviere ca o pregustare a învierii.[5]
Euharistia nu este atât pentru viaţa reînnoită de pe pământ, ci mai ales pentru viaţa care va urma după această viaţă, pentru viaţa de veci. Ea presupune că omul a progresat sau va progresa dincolo de viaţa aceasta într-o viaţă veşnică. Euharistia se dă pentru viaţa de veci, deci pentru ridicarea deasupra vieţii pământeşti.
Din pregustarea învierii izvorăşte acel curaj de a suporta înaintarea morţii în omul nostru cel din afară. Spune Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni:
„Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus, nu ne descurajăm, şi chiar dacă omul nostru cel din afară se veştejeşte, omul nostru cel din lăuntru se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orişice mărire, o cumpănă veşnică de mărire.” (2 Cor 4, 14, 16 – 17).
Cu alte cuvinte, dacă ne împărtăşim cu pâinea vieţii, dacă ne împărtăşim cu Hristos care a învins moartea, omul nostru cel din lăuntru, adică sufletul nostru, se înnoieşte din zi în zi, chiar dacă omul nostru cel din afară, trupul nostru, se veştejeşte. Cuprinşi în Hristos, trupul nostru va trece prin moarte, iar sufletul nostru, care este veşnic, nu va mai flămânzi şi nu va mai înseta în veci.
[1] Lc 24, 31.
[2] In 6, 51, 54, 58
[3] In 6, 61, 63.
[4] 1 Cor 15, 55.
[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 30, în Filocalia 3, trad. de Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 114: „Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii de dragul virtuţii, iar paharul (Euharistia) convinge pe cei evlavioşi să ţină adevărul mai presus chiar şi de viaţă.”.
