Evanghelia zilei: In 7, 14 – 30
La înjumătăţirea Praznicului s-a suit Iisus în templu şi a început să înveţe. Dar iudeii se mirau şi se întrebau: cum ştie Acesta carte, fără să fi învăţat? Atunci Iisus le-a răspuns şi a zis: învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu, sau dacă Eu o grăiesc de la Mine. Cel ce grăieşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel ce caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi în el nu este nedreptate. Oare nu Moise v-a dat vouă legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce căutaţi să mă ucideţi? Răspuns-a mulţimea şi a zis: diavol ai; cine caută să te ucidă? Răspuns-a Iisus şi a zis către ei: un lucru am făcut şi toţi vă miraţi de el. Moise v-a dat vouă tăierea împrejur (nu fiindcă este de la Moise, ci de la părinţi), şi în zi de sâmbătă tăiaţi împrejur pe om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur în zi de sâmbătă, ca să nu se strice legea lui Moise, pe Mine de ce vă mâniaţi pentru că am făcut sănătos un om întreg în zi de sâmbătă? Nu judecaţi după înfăţişare, ci să judecaţi după dreapta judecată. Dar unii din Ierusalim ziceau: nu este, oare, Acesta pe care vor să-L omoare? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I zic nimic! Nu cumva căpeteniile au cunoscut că în adevăr Acesta este Hristos? Dar pe Acesta îl ştim de unde este; când însă va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este. Atunci Iisus, care învăţa în templu, a ridicat glasul şi a zis: Mă ştiţi pe Mine şi ştiţi şi de unde sunt? Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel care M-a trimis pe Mine şi pe care voi nu-L ştiţi. Eu însă îl ştiu, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine. Atunci au vrut să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe Dânsul, pentru că nu venise încă ceasul Său.
A judeca după înfăţişare
Iisus de câte ori a venit la Ierusalim a urcat la templu. De fapt, templul era destinaţia finală a oricărui evreu venit din provincie pentru o sărbătoare anume. În acel timp era sărbătoarea Corturilor, care ţinea mai multe zile. Iisus a venit la jumătatea sărbătorii – ţine să precizeze Sfântul Evanghelist Ioan. Înainte de sărbătoare, fraţii lui Iisus (înţelegând aici rudele Lui) i-au cerut ca la această sărbătoare să facă o minune pentru ca să se descopere lumii. Iisus însă intră în templu şi îi învaţă pe oameni, dar îi învaţă cu putere. Cuvântul Lui era ca o hrană sufletească, era mâncare şi băutură pentru cei flămânzi şi însetaţi. Iudeii învăţaţi, cărturarii şi fariseii se mirau şi se murmurau între ei, zicând:
„Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (In 7, 15).
La fel se vor mira şi sinedriştii văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, „oameni fără carte şi simpli”, când, după ce Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei, îl predicau fără teamă pe Iisus cel Înviat.
Iisus răspunde nedumeririi lor, zicând:
„Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” (In 7, 16).
Aici Iisus nu se referă la faptul de a fi învăţat carte, ci la învăţătura Sa care se fundamentează pe revelarea lui Dumnezeu.
Obiceiul la evrei, potrivit Sentinţelor Părinţilor, era ca de la cinci ani copilul să înveţe carte şi o meserie. Tot aici găsim scris că nimeni nu putea învăţa pe alţii având o vârstă mai mică de 30 de ani.
Despre Iisus nu ştim unde a învăţat carte. Crescând în mijlocul unor oameni săraci, Iisus nu a urmat o şcoală anume. El era numit „fiul teslarului” – Dreptul Iosif fiind dulgher de meserie. Cu siguranţă că şi Iisus a învăţat această meserie.
Deşi nu a urmat o şcoală, cum a urmat Saul, viitorul Apostol Pavel, Iisus era învăţat. Apoi mai este un adevăr, acela că nu toţi cei ce fac şcoală devin învăţaţi, mai bine zis înţelepţi şi nu toţi cei ce nu fac şcoală rămân neînţelepţi.
Citim în Evanghelia după Luca, la sfârşitul capitolul al II-lea, că „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”.[1] Prin urmare, Iisus a urmat şcoala Duhului şi a dobândit cultura Duhului.
Cărturarii iudei, ştiind că omul are o înţelepciune naturală, dar n-are şi o destoinicie în cuvinte care s-o exprime, deprindere care-i vine mai ales din lecturi, socoteau pe de o parte că Iisus are înţelepciunea în calitate de om, dar pe de altă parte se mirau că are „cuvânt cu putere”. Se mirau că Iisus are înţelepciune şi cuvânt cu putere, chiar fără să fi învăţat carte, dar se lăsau amăgiţi de ideea că înţelepciunea Îi este proprie Lui ca om.
Aceşti cărturari îl vedeau pe Iisus, dar nu credeau în El, nu-L înţelegeau. Iisus a făcut referire în repetate rânduri la originea Sa divină, dar recunoaşterea acestei origini nu poate fi rezultatul unei analize intelectuale. Condiţia pentru înţelegerea originii divine a Mântuitorului este credinţa.
Cărturarii nu au crezut în El; nu au crezut şi pentru că Iisus nu respecta sâmbăta – aşa cum înţelegeau ei că trebuie respectată. Iisus le arată însă că Legea lui Moise prevede posibilitatea unei astfel de încălcări, îngăduind săvârşirea circumciziunii şi sâmbăta. Spune Domnul Hristos:
„Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea. (…) Un lucru am făcut şi toţi vă miraţi. De aceea Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur pe om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniaţi pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos? Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă.” (In 7, 19, 21 – 24).
Atunci când a spus „un lucru am făcut”,[2] Iisus s-a referit la minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. Iudeii s-au mirat de această minune, dar nu s-au oprit la această mirare, care ar fi dovedit că ei recunosc în ea puterea Lui dumnezeiască, ci s-au oprit la călcarea sâmbetei prin ea. Adică nu L-au văzut ca Dumnezeu, ci ca om. Ei nu se mirau că Hristos a făcut o minune ca Dumnezeu, ci pentru că a îndrăznit să calce sâmbăta.
Îndemnul: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”[3] este în concordanţă cu alte sentinţe evanghelice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”,[4] sau „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o vezi?”[5] sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul al II-lea: „Căci în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te judeci”.[6]
Atâta timp cât nu avem duhul lui Dumnezeu, nu avem nici judecată dreaptă. Nu pătrundem în adânc, în sufletul omului,[7] ci rămânem undeva la suprafaţă judecând „după înfăţişare”. Referitor la aceasta Sfântul Ioan Scărarul spune:
„Cei care judecă repede şi amănunţit păcatele aproapelui, ei înşişi sunt primejduiţi de către acestea, ca unii ce nu-şi aduc aminte şi n-au grijă desăvârşită şi neîntreruptă de păcatele proprii. Căci dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care le-au săvârşit, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viaţa întreagă nu le-ar fi de ajuns spre a-şi plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani şi chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan. Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire.
Demonii, aceşti ucigaşi ai sufletelor noastre, ne îndeamnă să păcătuim; iar de nu păcătuim, ne îndeamnă să-i osândim pe cei ce păcătuiesc, ca astfel prin cea de-a doua să întineze pe cea dintâi.”.[8]
Mai presus de judecată este iertarea. De fapt aceasta o cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre. Nu-i spunem: „judecă-ne pe noi aşa cum îi judecăm noi pe alţii”, ci îi spunem: „şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.[9] Nădăjduim în iertare atunci când renunţăm la judecată:
„Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert – spune părintele Dumitru Stăniloae – acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când Dumnezeu mă iartă. Sfântul Chiril al Alexandriei a spus adeseori acesta: «Dumnezeu ne priveşte ca pe fiii Săi. El vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne rugăm lui Iisus, să ne unim cu Iisus, să ajungem într-o dispoziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire.». Dacă îl iert pe cineva, încep să-l iubesc… Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere.”.[10]
[1] Lc 2, 52.
[2] In 7, 21.
[3] In 7, 24.
[4] Mt 7, 1.
[5] Mt 7, 3.
[6] Rom 2, 1.
[7] Dar Domnul a zis către Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” – cf. 1 Reg 16, 7.
[8] Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuv. X, p 278.
[9] Mt 6, 12.
[10] M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri la Cernica, pp. 170 – 171.
