Evanghelia zilei: Mc 6, 7 – 13
În vremea aceea a chemat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi a început să-i trimită, doi câte doi, şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Apoi le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe cale, decât numai toiag; nici pâine, nici traistă, nici bani la cingătoare; să fie încălţaţi cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine. Şi le-a spus: în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi până când va fi să plecaţi de acolo. Iar dacă în vreun loc nu vă vor primi, nici nu vor asculta cuvântul vostru, plecând de acolo, scuturaţi praful de sub picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor. Adevărat vă spun vouă că mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decât oraşului aceluia. Deci, plecând, ei propovăduiau tuturor ca să se pocăiască; scoteau mulţi diavoli şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i tămăduiau.
„Vrednic e lucrătorul de plata sa”
După ce a părăsit Nazaretul, Domnul Hristos a chemat la Sine pe cei doisprezece şi i-a trimis doi câte doi, în misiune de probă, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei, deoarece:
„Vrednic e lucrătorul de plata sa.” (Mt 10, 10; Lc 10, 7).
Prin urmare apostolatul celor doisprezece avea să se desfăşoare firesc, prin propovăduirea cuvântului care avea să-i mişte interior pe cei care-l ascultau, iar nu într-un cadru festiv, solemn, de impresionare, de fascinare, de supunere materială, cum s-ar fi întâmplat dacă apostolii ar fi propovăduit cu toiag, cu traistă, cu bani la cingătoare, îmbrăcaţi cu două haine – ceea ce reprezenta un lux la acea vreme.
Raţiunea pentru care Domnul Hristos a spus aceste cuvinte a fost simplă: cel care slujeşte lui Dumnezeu nu poate sluji lui Mamona.[1] Cazul lui Iuda este elocvent. Apostol fiind, a slujit banului, dar s-a îndepărtat de slujirea lui Dumnezeu.
În Împărăţia lui Dumnezeu bogăţia materială nu valorează nimic. Dumnezeu conferă valoare doar sufletului, care este mai preţios decât aurul şi argintul:
„Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26).
Mărturia Domnului Hristos despre Ioan Botezătorul s-a referit tocmai la această calitate a robului lui Dumnezeu de a fi liber de orice determinare materială.[2] Atunci când a vorbit mulţimilor despre Ioan, Hristos a spus:
„Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie clătinată de vânt? Dar de ce aţi ieşit? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Da, zic vouă şi mai mult decât un proooc.” (Mt 11, 7 – 9; Lc 7, 24 – 26).
Aşadar, „cei care poartă haine moi sunt în casele regilor”. Nu înseamnă că aceştia nu se mântuiesc. Se mântuiesc, dar cu greu, după cuvântul Domnului:
„Un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.” (Mt 19, 23; Lc 18, 24).
Noi trebuie să ne îmbogăţim în cuvântul lui Dumnezeu sau, altfel spus, trebuie să preţuim cuvântul lui Dumnezeu. Aşa făceau părinţii la Sfântul Munte Athos – preţuiau cuvântul lui Dumnezeu. De pildă despre Părintele Atanasie de la Grigoriu, un părinte contemporan nouă, citim că, atunci când i-au deschis portofelul după moartea sa, au găsit în el câteva bucăţi ciudate de hârtie, pe care scria: „100 de drahme”, „500 de drahme”, „1000 de drahme”. Pe partea cealaltă erau scrise cuvinte din Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Efrem, avva Isaac şi alţi Părinţi. Erau bancnote spirituale! Aceştia erau banii lui!.[3]
Cei care preţuiesc cuvântul lui Dumnezeu, îl preţuiesc şi pe cel care-l rosteşte. Este valabil însă şi reversul: cei care nu-i primesc pe apostoli, nu preţuiesc nici cuvântul lui Dumnezeu. De aici îndemnul Mântuitorului adresat apostolilor şi prin ei preoţilor şi credincioşilor care-L mărturisesc pe Hristos:
„În orice cetate sau sat, în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi până ce veţi ieşi de acolo. Şi dacă într-un loc nu vă vor primi pe voi, nici nu vă vor asculta, ieşind de acolo, scuturaţi praful de sub picioarele voastre, spre mărturie lor. Adevărat grăiesc vouă: Mai uşor va fi Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.” (Mt 10, 11, 14; Mc 6, 10 – 11; Lc 9, 4 – 5).
Referindu-se la aceste versete Sfântul Teofilact al Bulgariei spunea:
„Domnul le porunceşte Apostolilor să petreacă într-o casă, ca să nu pară că sunt nestatornici din pricina lăcomiei pântecelui, mutându-se de la unul la altul. Iar în locul unde nu-i vor primi, le spune să scuture praful de sub picioare, arătând astfel acestora că nimic n-au luat de la ei, nici măcar praf, ci şi pe acesta l-au scuturat.”.[4]
Aşadar, „vrednic e lucrătorul de plata sa”. Istoria Bisericii ne învaţă însă că mai vrednici au fost aceia care s-au rugat şi au lucrat, după îndemnul „ora et labora”. Apostolul Pavel spune despre sine spre luare aminte:
„Argint, sau aur, sau haină, n-am poftit de la nimeni; Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.” (Fapte 20, 33 – 35).
[1] „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt 6, 24). Mamona, adică demonul banului, al avariţiei, al egoismului, al posesiunilor materiale.
[2] Aşa cum spune preotul în rugăciunea din timpul cântării heruvicului: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei…”.
[3] Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos, vol 1, Atanasie de la Grigoriu, p. 78.
[4] Sfântul Teofilact, Arhiep. Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, pp. 82 – 83.
